Nu ştiu în ce măsură am dreptate, dar referitor la o anumită situaţie am o părere fermă, chiar tranşantă aş zice, pentru că nu ştiu dacă ar putea să mă convingă cineva că e altfel. Vorba e că eu nu admit sub nici o formă prietenii, amiciţii sau altfel de relaţii similare între „foşti”. Pur şi simplu nu-mi pot închipui, cum aş putea sta la o masă, să discut liber şi nestingherit cu persoana de care altădată m-au legat pasiuni, emoţii, confidenţe, intimitate şi alte dulcegării. Nu zic că anume aşa este corect şi aşa e bine, dar, totodată, este părerea mea şi nu cred că ar avea treabă cineva să mă convingă de altceva.

Cineva ar putea să-mi reproşeze cu factorul copiilor, dacă, bunăoară, aceştia sînt rezultatul unui trai în cuplu. Poate cineva aşa şi procedează, găsind modalităţi de negocieri şi pace cel puţin temporară, invocînd scuza „ca să nu traumeze copilul”. Nu ştiu cît e de bine, dar înclin mai mult spre adevărul meu. Nici un copil cred că nu are nevoie de acea prefăcătorie, făcută de dragul lui, între doi străini, care poate uneori şi se urăsc de moarte.

Chiar dacă o pereche s-a destrămat, copiii, indiferent de faptul cu cine au rămas, menţin relaţii şi cu cel care, din varii motive, a plecat sau a fost expulzat din casă. Dragostea copiilor nu depinde de faptul dacă prietenesc sau nu părinţii lor separaţi. Altceva e dacă aceşti copii sînt montaţi sau cum zic oamenii în vîrstă pe la ţară „iudiţi” de unul din părinţi împotriva altuia, însă acesta e deja alt subiect.

După o despărţire comunicarea dintre foşti se reduce la zero. În măsura posibilităţilor. Şi acest moment devine foarte important mai ales atunci cînd aceşti doi foşti şi-au refăcut viaţa şi au alţi parteneri. Oare chiar gîndeşte cineva că aceşti „noi” au mare plăcere de la comunicarea şi ciripitul interminabil la telefon între „foşti” ? Nu prea cred. Şi nici nu sînt sigură că merită să le testaţi răbdarea. Aceasta mai poate crăpa la un moment dat. Şi dacă apar nostalgii romantice după traiul de apoi, atunci poate mai evaluaţi o dată dacă aţi procedat corect sau nu, dar ţinînd seama de mai multe lucruri. Pentru că între timp responsabilităţile s-au multiplicat.

Acest punct de vedere i l-am demonstrat mai înainte unei prietene, divorţată. Iar ea uimită mă întreabă: „Cum, nici de ziua lui să nu-l felicit, nici el să nu mă felicite!?” Însă atunci cînd am stăruit să-mi zică dacă crede măcar în jumătate în sinceritatea acelor urări, s-a pus pe gînduri. Şi ştiu bine care ar fi răspunsul. Pentru că nu poate fi, atunci cînd doi au împărţit un pat, cînd au fost cum nu se mai poate de apropiaţi, să se despartă şi să trăiască mai departe de parcă ar fi vorba de o pereche de încălţăminte întoarsă la magazin pentru că nu se potrivea. Or, poate fi că această relaţie a fost o minciună de la bun început şi continuă să fie.

Lilia GRUBÎI