Eram prin clasa a 4-a, cînd un coleg de clasă, Ionel Ostapenco, a pus o bombă pe focul din cotlonul unde gătea mama sa mîncare și a murit, săracul.

Era primăvară ca acum. Ne întorceam de la școală. Un stîlp enorm de fum negru amenințător s-a ridicat de asupra satului Tănătari. Nu putea să nu se întîmple o mare nenorocire. Am înțeles acest lucru și cu mintea noastră de copii. Așa a vrut să se răzbune băiețelul pe tatăl său pentru că o bătuse pe mamă-sa.

La mort lumea a adus bujori și crenguțe de leuștean. Tot atunci filmele despre război sovietice începeau să fie demonstrate prin sate. Ca să nu ne ucidem cu bombele și cartușele Faust-patron găsite prin rîpele satului, tații ne făceau puști din lemn.

În filmele acelea soldații nemți mureau cu sutele ca muștele. De la un film de acela, căruia acum i se spune ”kино и немцы”, m-am întors plin de spirit războinic strigînd spre tatăl meu ”Ура!” și ”Рукивер!”.

Tatăl meu, Gafton Nazar Berlinschi, în acte Agatanghel Berlinschi, a fost veteran de război și m-a luat lîngă el pe prispă și mi-a spus o poantă scurtă pe care credea el că trebuia s-o înțeleg în sensul ei adînc.

Îmi amintesc doar sensul, nu și cuvintele lui de atunci: ”La război nu erau numai lupte, mai și mîncam, ne spălam hainele, ne duceam după apă. Odată, cînd eram la vreo douăzeci de pași de fîntînă, au apărut și niște soldați nemți în zare. Tot după apă. S-au oprit și ne-au lăsat să luăm apă. Așa că nu trăgeam unul în altul precum arată în ”киноу”. Soldații din ambele armate nu aveau deloc chef să se ucidă…!”

Au trecut 60 de ani de la discuția mea cu tata, dar filme cu nemți am tot văzut aproape întreaga viață. De aceea încă ne ducem după apă de băut gata să-i ucidem pe ceilalți veniți și ei după aceeași apă.

Aici, pe Facebook, unii se bucură cu ocazia Zilei Europei, alții cu День Победы. Pe cînd țară mică ca a noastră trebuie să aibă grijă de curățenia și viața fîntînii cu apă de băut. Nu de fabrici de arme.

Vreau să văd declarații de dragoste față de mica noastră țară, doar aici trăim de atîta amar de vreme. Cum poți să întreții, cu ororile războiului în fața ochilor, la cîțiva kilometri, în Ucraina, spiritul războinic de o intoleranță criminală de neînchipuit, emanat de la mii de kilometri distanță? Este vorba de orbire, de lipsă de rușine, de cinism brutal și primitiv?

Cînd te bucuri pentru victorie, adeseori uiți despre pace. E soare afară, e primăvară, l-am cinstit chiar săptămîna trecută pe Hristos, ne-am bucurat, iar la cîteva zile distanță ne-am reinstalat comod în ură și intoleranță.

E timpul ca societatea moldovenească să treacă la o minimă sinceritate. Altfel vor vorbi din nou armele... Oameni pentru asta avem. Victoria nu-i despre Pace! Să vină Pacea în Moldova!

Ion BERLINSKI