Cred că orice copil, mic şi mare de la ţară sau capitală, a mîncat măcar o dată fructe mai deosebite din livadă sau de la poartă, numite după bătătură şi tradiţie: dude, şorcove, agute. V-aţi amintit mustul din gură, dulceaţa de pe limbă, aroma după falcă, da şi parfumul de ploşniţă cu ele! Zîmbiţi? Rămîne să vă amintiţi palmele negre, buzele vinete, cămăşile pătate, tălpile colorate. Zîmbiţi? Apoi dragi cetitori, cum îmi place mie să glumesc, vă anunţ că dragul nostru voievod Ştefan cel Mare, nu a mîncat agute, fiindcă prin împărăţia lui aste fructe… nici nu înfloreau, nici nu rodeau. Şi fiind sigură că dintr-o dată au apărut o morulă de întrebări, vă răspundem cît de frumos putem la ele, dar nu înainte de-a culege o cană de agute, aşeza pe prispă şi asculta pe îndelete a noastră c-am lungă poveste.

De ce agutele sînt fructe alese? Fiindcă sînt aproape unicele fructe care se mănîncă direct de pe pom fără a le spăla. Altfel, se duce ce au mai fin şi preţios: aroma şi gustul. Pieliţa fructului este atît de fină, încît şi o picătură de rouă o înmoaie şi diluează dulceaţa făcută din cuptorul soarelui. De aceea, cum umpli un pumn de agute – huştiuliuc cu ele în gură. De ce nu creşteau agutele? Chiar dacă fructele au fost atît de lăudate, totuşi pomul a ajuns în Europa, nu pentru fructe, dar pentru frunze. Din frunze nu se fac ceaiuri sau leacuri, dar se hrănesc nişte animale mai speciale: mici, încap într-o palmă de copil, dar sînt tare hrănitoare şi iubitoare de frunze de dud. Se numesc „viermii-de-mătase”, fac parte din clasa „a treia”, adică de insecte şi grupa „celor mici şi moi”, adică animalelor fără vertebre, ştiinţific nevertebrate. De unde s-au luat pomul ales? Matca dudului, sau a şorcovului, sau a agutului şi a viermelui-de-mătase este China. S-au răspîndit pînă la noi în Europa, prin oamenii dintotdeauna pe pămînt cu grele şi alese misiuni – tîrgul cu marfă de tot felul. Dudul, cine la semănat sau plantat? Dudul, şorcovul sau agutul vegetează pe meleagurile noastre după trecerea cu traiul pe aceste pămînturi a neamurilor de bulgari şi găgăuzi. Adică cu peste 200 de ani încoace. Bulgăroaicele şi găgăuzcele au venit cu sămînţa de dud şi vierme după ele şi au semănat-o pe ogoarele lor. Apoi agutul s-a răspîndit şi prin livezile sau marginile de drumuri pînă în nordul ţării. Viermele-de-mătase, care se hrăneşte în exclusivitate cu frunză de dud, a schimbat nu numai portul naţional, dar în tot seriosul cuvîntului şi istoria omenirii.

În acest context menţionăm că şi noi dorim să schimbăm doar imaginea dudului din ţară, de la un pom banal, pînă la un pom domnesc. Să adăugăm noi secvenţe la istoria dudului, viermelui-de-mătase şi a borangicului, cîndva înfloritor şi în ţara noastră. Dar ca povestea să fie ascultată trebuie de găsit un erou şi acesta se numeşte dudul gemănar de la Botanica Veche, care vegetează în ochii noştri, dar nu avem licăr să-i zărim, apreciem şi protejăm.

Aşadar, în 21-23 aprilie 2017, în Moldova toată, s-a declanşat un fenomen natural numit de mine „zăpada smîntînoasă”. Multă lume s-a speriat, dar pînă la urmă toată s-a topit ca multe altele. Majoritatea lucrurilor au rămas la fel, dar altele s-au schimbat şi anume vegetaţia din ţară şi capitală. Ca dovadă, pînă în prezent se pot vedea tulpinile de copaci din parcuri şi alei ciupiţi şi hăcuiţi pînă la nerecunoaştere, cu aspect de ţăruşi înfipţi în asfalt. În an şi anul acesta, tot cu ajutorul naturii, „ţăruşii” s-au acoperit cu mănunchiuri de lăstari miţoşi, unii chiar cu forme mai interesante şi haioşi. Admirînd şi fotografiind noile „operete” ale naturii, am ajuns şi pe lîngă cîţiva trunchi, care inspiră mult respect. Zic aşa, fiindcă după ce li s-au tăiat şi lor crengile împovărate de „zăpada smîntînoasă”, trunchiurile arhi-bătrîne au devenit ca nişte „făclii mănăstireşti, butucănoase, aplecate de ceara topită şi scursă pe la subţiori”. Trunchiurile respective se află, spre admiraţia publicului bun, în Parcul Public „Ştefan cel Mare şi Sfînt” – 2 salcîmi şi 3 duzi.

De la aceşti trei duzi, vorba lui Coşbuc şi „toţi trei Doamne” s-a iniţiat o lejeră, dar semnificativă cercetare. Şi aşa încet-încet am descoperit într-o adevărată dudărie, un dud gemănar, care merită acelaşi respect ca şi „fraţii” lui din „parcul împăratului nostru Ştefan”. Aceşti duzi – aguţi, pot fi admiraţi în poze, dar şi pe viu, fiindcă bine-merci încă mai vegetează pe str. Botanica Veche, din sectorul Botanica. Anume pentru ei s-a lansat o campanie de „laude” şi reale aprecieri floristice, pentru a le oferi statutul binemeritat de „monument al naturii”.

Cronica evenimentelor în jurul acestor duzi gemănari se va anunţa tuturor.

Asea M. TIMUŞ, IZ, UASM