Un prieten de-al meu, aflîndu-se într-o deplasare prin ţară, a dat de o casă părăsită. Şi a făcut nişte poze pe care le-a plasat pe o reţea de socializare. Postarea aşa şi a întitulat-o: „O casă”. Fără alt text. Şi care a avut foarte multe aprecieri şi comentarii. Pentru că imaginile au vorbit de la sine. Pline de amărăciune şi atîta tristeţe, cît nici nu-ţi poţi închipui, aceste poze au spus foarte mult.

O casă pe jumătate distrusă, după cum era moda să se construiască prin a doua jumătate a secolului trecut. Cum poate încă se mai păstrează astăzi la buneii cuiva. Deşi e aproape demolată, în camere se mai văd rămăşiţe din fostul interior. O carcasă de lustră, o bucată de perdea găurită, nişte piese ce se aseamănă cu cele de la un aparat de radio sau televizor. Însă nişte obiecte zguduie. O pălărie bărbătească, plină de praf şi păienjeniş, icoanele şi o fotografie a unei femei.

Poza cu femeia o anexez la acest text, ca să fie mai clar la ce mă refer. Sau poate chair careva dintre cititori o vor recunoaşte şi vor face lumină în ceea ce ţine de soarta acestei doamne. Pentru că din imagine se vede că e o doamnă. Şi a locuit aici o familie de oameni cu o anumită stare şi de o anumită condiţie socială, dar cu credinţă de Dumnezeu.

Ce s-o fi întîmplat oare cu această familie, cum a fost părăsită această casă, de s-au lăsat nişte lucruri foarte importante – icoanele şi fotografii personale. Fotografia femeii e una de epocă. Şi mi-am închipuit-o pentru un moment – tînără, frumoasă, aranjată, dichisită chiar. Să fi fost vreo profesoară sau educatoare în sat, ori cu ceva funcţie de răspundere pe linie de partid. Putea fi chiar o preşedintă de kolhoz sau agronomul principal. Putea fi... Ce s-a făcut totuşi pînă la urmă?

Cum a fost sfîrşitul acestei familii oare, în ce grabă a fost lăsată casa, de tocmai s-au uitat icoanele şi fotografia mamei. Pentru că-mi închipui că aceasta a fost anume mamă în casă. Frumoasă şi aranjată, dar cu un sfîrşit neclar care lasă loc de întrebări.

Să zicem că e casa părintească a cuiva, părinţii cărora, căreia sau căruia au decedat şi urmaşii, duşi pe lume, nu s-au mai complicat cu gestionarea de mai departe a imobilului. Poate fi. Mai ales că sînt prin sate case şi mai bune, mai noi, dar care costă mai nimic. Orice poate fi. Şi cred că s-ar găsi şi o justificare. Numai că ochii acestei femei nu mă lasă în pace. Pălăria prăfuită şi roasă de molie. Şi icoanele din colţ. Dar mai ales fotografia. Care parcă e un simbol nu numai al unui destin de om, ci şi al acestei ţări în care tot mai multe case ajung părăsite, lăsate fără nici un regret şi grijă. Case, părăsite în fugă, cu tot cu icoane şi fotografia mamei. Iar asta deja nu e doar trist, ci şi grav.

Lilia GRUBÎI