Dimitrie Cantemir a scris nu doar despre lenevia noastră față de carte, ci și despre patima pentru benchetuială. Iată un citat din „Descrierea Moldovei”:

„Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospețe, uneori de la al șaselea ceas al serii pînă la al treilea ceas după miezul nopții, alteori și pînă ce se crapă de ziuă, și să bea pînă ce varsă“.

Puține s-au schimbat vreme de trei sute de ani în ale cititului și în ale chefuitului. Și în ale bîrfitului, că ne place să discutăm oamenii, mai puțin ideile. Sîntem stabili în aceste deprinderi. Nu ne dezmințim, cum s-ar zice.

O fi valabilă descrierea cantemireană și pentru alte popoare, dar asta nu trebuie să constituie o scuză pentru noi. Cînd ne vom afirma și noi prin diverse capodopere artistice sau științifice, sau printr-o etică superioară a traiului colectiv, vom putea spune, relaxați, în stilul lui Caesar: „viciile sînt o continuare a virtuților noastre”. Pînă atunci însă, viciile ne eclipsează virtuțile.

Se pare că avem o problemă cu moderația, cu tactul, cu rezistența la excese. Umoristul Gheorghe Urschi a identificat în sketch-urile sale acel element-cheie care ne lipsește nouă în mod cronic – „măsura”. „Tare mult contează să știi măsura în toate pe lumea asta”, ne împărtășea el, avînd probabil puțină speranță că această dezvăluire ne poate și îndrepta.

Știm că moralizările nu ajută, dacă nu sînt sprijinite în vreun fel sau altul de sus, de instanțele superioare. Fie prin exemplul autorităților, fie prin exigența tradițiilor sau prin severitatea legilor. Or, nu avem nici una, nici a doua, nici a treia. Sus-pușii sînt ei înșiși campioni la diferite excese și exagerări, tradițiile sînt, destule dintre ele, stimulatoare în ale chefului, iar legile se preocupă mai mult de impozitări, decît de admonestări în ale eticii.

Liberi fiind, liber ne comportăm, uitînd că există două dimensiuni ale libertăţii. Inferioară: ce vreau, aceea fac. Superioară: ce nu vreau, aceea nu fac. Noi, bineînțeles, facem ceea ce vrem, că de aia sîntem liberi. Și cînd o facem, greu ne stăpînim, pierdem simțul măsurii. Ajungem în stări extatice, fie vorba de veselie, de beție, de calomnie.

Peste măsură de pasionali sîntem și în treburile politice. Aproape religioși. Cu ușurință ne implicăm în cruciade ideologice și urîm cu patimă dușmanul politic. Pe cît de ușor idolatrizăm, pe atît de ușor ne dezicem de idolii căzuți. Și apoi înjurăm colectiv, sonor, în disperarea dezamăgirii. Emoţiile politice la moldoveni sînt ca simptomele de malarie: acum febră şi euforie, acum convulsii, acum comă. O ciclotimie politică perpetuă.

Exagerez aici, cumva? Păi sînt și eu moldovean, ce naiba!

Dorian FURTUNĂ