Victimele celui primului val de deportări staliniste din 12-13 iunie 1941 au fost comemorate printr-un miting de doliu, care a avut loc duminică la Chișinău. Zeci de oameni, printre care și oficiali, au depus flori la Monumentul „Trenul durerii” din Scuarul Gării și au povestit despre atrocitățile prin care au trecut ei și familiile lor deportate.

Valentina Sturza, victima a două operațiuni de deportare și președinta Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici, își amintește că ziua de 13 iunie 1941 a fost una foarte călduroasă. În acea zi, în casele celor mai onești oameni au năvălit „ca barbarii” ofițeri și soldați înarmați, bîgînd în ei spaimă. Nimeni nu înțelegea ce se întîmplă. După ce au cotrobăit prin casele lor, negăsind nimic, au dat comanda ca oamenii să fie urcați într-o trăsură care aștepta în curte. Familia Valentinei Sturza a fost deportată împreună cu sora mamei sale și un frate. Ea, fiind copil, plîngea, îi era foame și sete. Au mers din sat în sat pînă au ajuns la Gara Feroviară. În aceea zi, au fost deportate din Basarabia 22 648 de persoane.

În opinia Valentinei Sturza, acest val de deportări a fost cel mai sîngeros, deoarece tații copiilor au fost coborîți din vagoane chiar a doua zi și duși în gulaguri siberiene, unde au fost fie împușcați, fie condamnați la ani grei de detenție, numai pentru că au fost primari, profesori, medici sau deputați. Copiii și mamele au fost lăsați în vagoanele murdare, unde doar cu cîteva zile înainte au fost transportate vite. În drum li se dădea pește sărat și apă care se lua de la pompa cu care se alimentau locomotivele. Ajunși la destinație, în pustiurile Kazahstanului sau în Siberia, au fost duși în niște barace și ținuți în condiții inumane.

Pentru că nu au putut suporta condițiile, trei familii, printre care și familia Valentinei Sturza, au evadat. Au ajuns în niște colhozuri în regiunea Saratov. Apoi s-au luat din urma frontului, în speranța să ajungă acasă. După ce au ajuns acasă, toate persoanele care au evadat au fost arestate. Peste o perioadă au fost eliberați, fără dreptul de aș-i primi casele înapoi. Au fost lipsiți de dreptul la învățătură, fiind considerați dușmani ai poporului.

În memoria celor deportați a fost ținut un minut de reculegere.

Prezentă la eveniment, președinta Maia Sandu a remarcat că zeci de mii de oameni au fost scoși în toiul nopții din propriile case, au fost deposedați de averea agonisită cinstit, au fost batjocoriți și transportați în condiții inumane foarte departe de casă. Puterea sovietică i-a ales pe cei inteligenți: oameni gospodari, oameni cu verticalitate, pe care îi credea un risc la adresa regimului totalitar instaurat. Consecințele acestei epurări politice și sociale sînt simțite și astăzi, pentru că au fost smulși din sînul societății liderii comunităților care ar fi contribuit enorm la dezvoltarea societății.

„E de datoria noastră să păstrăm vie memoria celor deposedați, umiliți și alungați din țară, mulți dintre care s-au pierdut cu zile în surghiun. E de datoria noastră să educăm tinerii în spiritul valorilor democratice, a respectului reciproc și a curajului de a-și apăra cu verticalitate drepturile în fața oricăror impulsuri totalitare”, a adăugat Maia Sandu.

Potrivit premierului interimar Aureliu Ciocoi, pentru a reface pătura de intelectuali care a fost deportați, e nevoie de cel puțin trei generații, conform geneticienilor. Peste 100 de mii de moldoveni în repetate valuri au fost ridicați și duși în gulagurile bolșevice. Această filă a istoriei noastre trebuie să rămînă în permanență una vie. „Fac apel către istorici, cred că lipsește pe acest soclu (referire la piatra Monumentului „Trenul durerii”) lista nominală a fiecărui moldovean care a devenit victimă NKVD-ului și a terorii bolșevice. Cred că este de datoria noastră și a celor care ne vor urma să ducă pînă la capăt această sarcină, să caute în arhive, să deschidă arhivele încă închise, să căutăm în toate colțurile și să știm exact, cu nume și prenume, cine a fost ridicat și de ce”, a spus premierul interimar.

La fel, necesar, consideră premierul este să se afle și cine i-a denunțat. „Aici mă tem că adevărul nu va fi tocmai unul foarte plăcut pentru noi, ca națiune”. Însă, spune oficialul, indiferent de rezultatul acestor studii, de adevărul care va ieși la iveală, crede că trebuie existe suficientă tărie de caracter și suficientă demnitate națională ca să se poată privi ochii larg deschiși adevărul, în cazul în care va fi nu tocmai plăcut, inclusiv sub acest aspect să ne învățăm lecția pe viitor.

Prezent la eveniment, președintele Asociației Foștilor Deținuți din România a remarcat că suferința românilor basarabeni a fost fără margini, care au fost asasinați, au devenit deținuți politici, marea lor majoritate fiind deportați în Kazahstan și străfundurile Siberiei. În opinia sa, acțiunile îndreptate împotriva românilor basarabeni nu îmbrăcau doar forma unui aspect politic, dar mai ales s-a urmărit schimbarea raportului etnic, lucru care, în mare parte, s-a și realizat. Într-o zi, supraviețuitorii s-au întors la casele lor, dar nu ca supraviețuitori, dar ca slugi ale ocupanților sovietici. Suferința lor le-a înnobilat sufletele, au știut să ierte și iertarea lor le-a făcut și mai puternici. Prin sacrificiul lor au salvat demnitatea acestui popor.

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, au fost deportate peste 22 de mii de persoane. În total, au existat trei valuri de deportări în masă din Moldova: în iunie 1941, iulie 1949 și aprilie 1951, iar numărul celor deportați a fost de circa 58 de mii de oameni.

Sursa: IPN