Cele mai multe şi mai profunde confidenţe se fac străinilor. Oamenilor, pe care ştii că-i vezi prima şi, cel mai probabil, ultima dată în viaţă. Ştiu asta cu certitudine, pentru că aş putea scrie o carte doar din istoriile şi aventurile care mi s-au povestit în tren, în gări, în transport auto, în spitale unde am fost internată, în cozi – la medic, magazin, bancă etc. Şi m-am convins încă o dată, chiar nu demult, la policlinică, stînd într-un rînd interminabil la un specialist, unde şi s-a legat capăt de vorbă cu o femeie, de vreo 35-40 de ani. Destul de drăguţă, aranjată, îngrijită, dar cu o tragedie a ei, care o tot macină şi macină de la o vreme încoace.

Din spusele ei, am înţeles că este vorba de adulterul soţului. „Banal ca în cele mai proaste telenovele. Am descoperit că are pe alta dintr-un SMS. Eram la vilă şi urmăream de pe terasă cum se joacă copiii în curte, iar soţul a intrat după ceva în casă, lăsînd telefonul pe masă. Era pe vibraţie şi cînd am auzit semnalul l-am luat mai mult maşinal, decît intenţionat, ca să-i verific telefonul. Mesajul cu textul „Iura, scumpul meu, mi-e dor”, n-a lăsat loc nici pentru vreun fel de îndoială. Soţul meu e Iura, aşa că nici scuza că s-ar fi greşit numărul nu a mers.

Prima ce am simţit a fost o mare durere, de parcă m-ar fi pocnit cineva din răsputeri peste faţă. N-am simţit obidă, supărare sau altceva, ci doar o mare şi cumplită durere. Atunci, la moment, am tăcut, însă după vreo cîteva nopţi fără somn şi plîns pe muţite, am hotărît să încep vorba. Mezina n-are nici trei ani şi mereu mi s-a părut că avem o familie unită şi trainică. Cum de am ajuns la aşa ceva?

Cel mai straşnic e că nici măcar n-a încercat să mă mintă sau să nege, ci a recunoscut din prima. „Da e adevărat, am un roman cu o colegă nouă, dar şi pe tine te iubesc ca înainte, însă am să-ţi respect orice vei decide să faci în acest caz”. Adică, dacă rămîn şi mă fac că nu s-a întîmplat nimic, e bine, iar dacă nu mă pot împăca cu ideea că mai este una, atunci el îmi respectă alegerea şi, de asemenea, nu e nimic grav. M-am pomenit într-o situaţie dezastruoasă. Acum îmi pare rău că am pornit vorba despre mesajul cel nenorocit. Dar nici să fac ca struţul şi să bag capul în nisip, prefăcîndu-mă că totul e ok, nu pot. Pe de o parte – vreau să-mi păstrez familia, iar copiii să crească cu tată, iar pe de alta – această stare de dublu sens mă macină şi mă roade mai ceva ca un cancer”.

„Ce va fi de viaţa noastră acum?”, s-a întrebat, încheindu-şi povestirea femeia, dar sînt sigură că n-a aşteptat un răspuns de la mine. Pur şi simplu, eu am fost perechea de urechi, foarte necesară în astfel de stări, în care poţi să torni tot amarul, fără să-ţi fie frică că mai află cineva.

Am acceptat să fiu acea pereche de urechi necesară, mai ales că doar cu atît am putut s-o ajut. Oricum, soluţia finală îi va aparţine doar ei, mai ales că soţul s-a şi absolvit de toată răspunderea, făcîndu-l pe interesantul cu „respectul pentru orice decizie ar lua ea”.

Adulterul n-are o singură pricină. Iar motivele ar putea fi diverse – lipsa de recunoştinţă, dezamăgiri, deziluzii, ispita a ceva ce este nou, lupta pentru întîietate în familie – multe şi de toate, cu diferită origine. Ce ştiu eu sigur şi în cunoştinţă de cauză: niciodată, dar niciodată, partea cea minţită, vătămată, rănită, nu trebuie să se simtă vinovată pentru cele întîmplate. Trădat nu înseamnă şi victimă! Şi, da, timpul le vindecă pe toate. Or, cu timpul femeia pe care am cunoscut-o la policlinică va înţelege ce are de făcut. Şi sper mult să ia o decizie corectă, în urma căreia să găsească liniştea, puterea şi răbdarea de care va avea încă multă nevoie.

Lilia GRUBÎI