În minivacanţa trecută cînd ţara a sărbătorit 1 Mai muncitoresc (de fapt au sărbătorit mai mult cei care nu prea o au cu munca, dar astea sînt detalii) cineva din prieteni a organizat un picnic. Nu la pădure, ci în curtea propriei case, unde este loc şi pentru grătar, şi pentru un covor de iarbă verde, umbrit de un cireş des.

Deci, cum a fost: întrunirea a fost anunţată pentru ora 13.00, iar anterior toţi invitaţii au căzut de acord că ora stabilită este foarte potrivită. Că tocmai e vremea prînzului, că soarele e sus şi se poate de odihnit în voie, fără grija că te îmbuibi pe noapte, că cei mici vor avea posibilitatea să alerge cît vor etc. etc.

Primii oaspeţi au apărut la 13.45. Următorii s-au făcut prezenţi încă peste aproape o oră. Abia pe la ora patru toţi participanţii la picnic erau pe loc. Iar între timp, gazda s-a făcut vînătă pe faţă de nervi. Stăpînul casei, tot cu telefonul în mînă: „Hai, bre, unde sînteţi, abia v-aţi pornit? D-apoi cum ne-am înţeles?! Carnea e aproape gata...” Şi stăpîna, care tot arunca ţoale peste plăcinte să le ţină calde. Trebuia să vezi chipul gazdelor care pe sfîrşit au constatat: „Şi nu v-am chemat la clacă, ci la mîncat şi la băut, greu de presupus cum aţi fi făcut actul de prezenţă să vă fi chemat la un ajutor!”

Această „punctualitate” a noastră, a moldovenilor, a ajuns proverbială. Şi nu ştiu dacă sînt foarte ilare glumele de felul că, dacă la o nuntă moldovenească ai fost chemat la şase seara, apoi poate pe la miezul nopţii lumea va fi aşezată la masă. Or, cel mai urît este că asemenea situaţii au loc nu doar la nunţi, cumătrii sau alte zaiafeturi.

Cam vreun an şi ceva în urmă am fost în misiune de serviciu la un eveniment de la o instituţie de stat care a primit utilaj nou de la întreprinderea similară din Japonia. Pentru a prezenta donaţia, la Chişinău a sosit însuşi directorul companiei nipone, însoţit de o delegaţie numeroasă de specialişti care urmau să explice colegilor moldoveni principiile de funcţionare a aparatelor. Cu acest prilej a fost organizat un eveniment festiv oficial, din partea moldavă urmînd să fie prezentă secretarul de stat de la ministerul de profil. Mai departe mi-i şi jenă să povestesc. Mai mulţi jurnalişti de la noi cu siguranţă îşi amintesc cazul, cînd ditamai delegaţia japoneză în frunte cu un şef important aproape o oră a aşteptat cucoana. Cei care ocupam galeria pentru presă intram în pămînt de ruşine. Să-ţi permiţi aşa obrăznicie?! Şi încă cu cei care au venit să-ţi aducă tehnică preţioasă de pomană?! Şi mai urît a fost cînd totuşi a venit şi a bîiguit o scuză de tipul „ambuteiaje”. Mai bine tăcea. Pentru că în calitate de gazdă trebuia să fie la loc cu 20 de minute înainte dacă nu măcar la ora indicată. Şi azi îmi amintesc feţele japonezilor. Nu ştiu dacă au mai întîlnit aşa ceva, pe undeva. În Moldova însă au avut surpriza.

Dacă tot am umplut lumea mare de ce să nu preluăm din străinătate şi nişte obiceiuri frumoase şi culte cum ar fi punctualitatea. Pentru că asta în primul rînd înseamnă respect pentru timpul cuiva. Iar timpul, cum bine se ştie, înseamnă bani. Şi noi nu prea dispunem nici de una, nici de alta. Nu mai au nici un haz poantele ca atunci, cînd te invită cineva, să-ţi menţioneze în repetate rînduri: Numai, te rog, vin-o la timp, nu ca la moldoveni!

Lilia GRUBÎI