Sîntem în ajunul unei mari, luminoase şi aşteptată de multă lume sărbătoare – cea a Paştelui. Sărbătoare cînd oamenii se adună ca să consemneze triumful Învierii. La fel şi foarte mulţi moldoveni, duşi în lumea mare, dacă au posibilitate, se întorc la vatră pentru o scurtă vacanţă. Aşa, aud zilele trecute cum discută două tipe. Înţeleg că una e venită din Italia sau „de la Italea” că nu mai ştiu dacă voi apuca vreodată să aud că se pronunţă corect această îmbinare de cuvinte. „Italianca” care a venit acasă „la Moldova” îi povesteşte celeilalte că „parcă a venit de pe altă lume”, că ajungînd acasă i-a părut că a „nimerit într-o groapă de gunoi”, că nu se poate opri din mirare cînd vede că trăim ca nişte „animale” aici, că aşteaptă mai repede să treacă sărbătorile şi se întoarce înapoi la civilizaţie că aici e mare rahat etc. etc. Am tăcut, n-am zis nimic, dar mi s-a pus un cui în inimă.

Niciodată, dar niciodată, de cînd îngrijesc această rubrică nu mi-am permis să apreciez cumva moldovenii plecaţi peste hotare. Dimpotrivă, am încercat să le găsesc scuze că, mă rog, îs alte timpuri, cînd îţi aparţine toată lumea şi îţi poţi găsi rostul oriunde. Am scris mereu cu respect despre cei rămaşi acasă, dar nu mi-am permis sub nici o formă să cataloghez cumva pe cei care au plecat. Migraţia e o chestie prea delicată şi, bineînţeles, condiţionată de foarte mulţi factori, şi nu am nici un drept s-o etichetez, mai ales dacă nu pot schimba lucrurile. De ce atunci trebuie să aud aşa ceva despre ţara mea din gura celor care au găsit în alte ţări pîine mai dulce şi trai mai confortabil? De ce trebuie să fiu liniştită cînd aud cum despre ţara mea se vorbeşte/scrie/comentează, folosindu-se epitete care miroase urît? De aceea, mi-am zis că gata! Nu voi mai tolera.

Da, avem în Moldova multă lume proastă, aici nu e tocmai bine cu ordinea şi legea, aici se produc multe lucruri straşnice, urîte şi de neiertat. Însă, deocamdată, mai sîntem aici. Aici cresc şi învaţă copii. Şi se întîmplă să fie aşa copii, cum nu mai găseşti în lumea întreagă – deştepţi, serioşi, oneşti, cinstiţi, dedicaţi, interesaţi şi compătimitori. Aici se pun pe picioare oameni. Şi printre medicii noştri, alături de incompetenţi, hulpavi, corupţi şi needucaţi, se întîlnesc aşa doctori că ţi se strînge inima în piept. Doctori care ştiu să-şi servească cu devotament cauza şi care văd în fiecare pacient în primul rînd omul ajuns la impas.

Da, avem încă multe restanţe, colosal de multe, însă mare grijă cînd despre ţara mea se vorbeşte ca despre o groapă cu gunoi. Pentru că în satele noastre, care se prăpădesc în beţie şi indiferenţă, muncesc bibliotecari şi învăţători că plîng de fericire şi îngerii cînd îi văd de sus. Cei plecaţi şi care aţi găsit fericirea supremă pe alte meleaguri, nu generalizaţi şi nu ne comparaţi cu cloaca. Bucuraţi-vă în linişte de micul vostru eden în străinătate şi nu îndrăzniţi să ne faceţi casa de aici iad.

Doamne fereşte, n-aş vrea să mă califice cineva altfel decît sînt. Pentru că îmi sînt străine apucăturile patriotarde. Şi-mi sînt indiferente ideile măreţe şi deşarte. Însă aşa cum scriu pe aici, identificînd plăgi sociale purulente, făcînd apel la cei care au puterea să schimbe lucrurile, aşa am să le cer unor compatrioţi să aibă grijă şi să se exprime cu acurateţe cînd vorbesc de cei rămaşi acasă. Pentru că în mare parte care am mai rămas pe-aici sîntem oameni mici care nu putem prea multe şi care n-am plecat din varii motive. Ştiu că ar putea părea straniu pentru unii, dar, de regulă, oamenii mici sînt eroii cei mari şi stau pînă la urmă, pînă la ultima redută, pînă cînd chiar de-a binelea nu vor mai avea pentru ce sta. Aşa, în „groapă de gunoi”, dar stăm şi dăm cum putem din coate. Poate-poate reuşim să urnim carul din loc. Poate-poate se schimbă ceva în bine. E în drept cineva oare să ne acuze pentru asta?

Lilia GRUBÎI