O condiţie esenţială de izbîndă a unui proiect de ţară pentru Republica Moldova

Pînă la desemnarea domnului Corneliu Popovici în funcţia de ministru al Educaţiei, Culturii şi Cercetării, absolut toţi cei care l-au precedat n-au făcut absolut nimic pentru „securizarea”, emanciparea şi aducerea sistemului de Învăţămînt din Republica Moldova la un nivel de competenţe comparabil cu cel, să zicem, din ţările scandinave. Începînd cu 1991, absolut toţi miniştrii Învăţămîntului s-au cantonat în cele mai absurde pseudo-proiecte de reformă a sistemului de învăţămînt. S-au întîmplat toate aceste lucruri deoarece miniştrii erau numiţi în virtutea subordonării partinice, în primul rînd, nicidecum din raţiuni ce ţin de competenţe manageriale şi ştiinţifice în domeniu.

Niciunul nu şi-a propus o reformă reală în aceşti 28 de ani, timp suficient cît sistemul moldovenesc de Învăţămînd să fi ajuns la un nivel competiţional cu cele din ţările scandinave ori din Franţa, Anglia sau Germania. Eşecul reformei Învăţămîntului din Republica Moldova are la bază, printre altele, dincolo de subordonarea partinică a miniştrilor, admiterea tacită a transformării sistemului de educaţie într-o afacere profitabilă pentru conducătorii diferitelor instituţii de Învăţămînt. Aceasta însemnînd că, în anumite forme, profitabilitatea se îndrepta şi spre miniştri. Cam astfel se explică şi „înveşnicirea” în funcţii de conducători a unora, care, cu abilitate, „s-au aranjat politic” permanent.

Totodată, la baza eşecului amintit a mai stat şi „convingerea politică” a unor miniştri că Reforma Învăţămîntului înseamnă doar trecerea la grafia latină, Istoria Românilor, scrierea cu „sunt” din „sînt” şi cu „â” din „a” ori introducerea camerelor de supraveghere la examenul de Bacalaureat. Atît! Forme fără fond diriguite de miniştri şi conducători de instituţii de Învăţămînt ei înşişi nereformaţi, „nereperfecţionaţi”, ci rămaşi încremeniţi în canoanele diriguitoare ale fostului sistem sovietic. Pe ici, pe colo, unii miniştri şi-au imaginat că dacă „fură cîte ceva” din „sistemul românesc” asta înseamnă reformă. Eroare fatală! Şi în România, ţară totuşi membră a UE, Educaţia e la pămînt.

Îmi permit să revin asupra unor aspecte ce ţin de necesitatea reformei învăţămîntului întrucît de mai mult timp, de la distanţă şi cu obiectivitate, i-am urmărit activitatea domnului Corneliu Popovici, acum aflîndu-se în funcţia de ministru şi al Educaţiei. Domnia sa cumulează certe calităţi multifuncţionale expertizate, motiv pentru care am convingerea că poate fi o speranţă pentru reforma Învăţămîntului naţional.

Proiectul unui expert autentic

Sugeram mai devreme că şi în România sistemul de Învăţămînt este lamentabil, dezastruos. Poate că din motive oarecum similare cu cele din Republica Moldova. Din nefericire, şi în România Învăţămîntul este o componentă subordonată politicului, nu reputaţilor experţi, savanţi şi manageri minoritari ignoraţi de către politicienii „care le ştiu pe toate”. Cu riscul de a vă oferi un articol prea lung, dar care este absolut necesar şi pilduitor, voi reproduce concluziile novatoare ale unui specialist român, profesorul Daniel David, autorul volumului „Psihologia poporului român” şi prorectorul pentru cercetare, excelenţă şi competitivitate al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

În Toamna anului 2016, Preşedintele Klaus Iohannis a înfiinţat Comisia Prezidenţială privind Proiectul de Ţară, despre care nu am mai auzit nimic pînă acum. În elaborarea Proiectului de Ţară au fost implicaţi aproape 30 de specialişti, economişti, sociologi, profesori universitari, diplomaţi, politologi, cercetători pentru a trasa direcţiile de dezvoltare şi de modernizare a României. Este vorba despre un proiect ce presupunea schimbarea din temelii a României şi care pare aproape o misiune imposibilă. De cîte Guverne formate din specialişti adevăraţi va fi nevoie? De cîte milioane de euro va fi nevoie? De cîte ori ar trebui schimbate Constituţia, legile Justiţiei, Administraţiei, Codul fiscal etc.? Profesorul Daniel David, însă, este convins că nu este nevoie de nici un leu în plus şi nici măcar de modificarea unei legi pentru a avea un Proiect de Ţară realist şi spune:

„Eu cred că elementul central în orice modernizare a unei ţări este elementul educaţional şi nu vorbesc aici despre toate palierele acestuia, ci despre învăţămîntul superior. Învăţămîntul superior pregăteşte educatorii, învăţătorii şi profesorii care vor lucra în grădiniţe, şcoli primare, secundare şi licee. Dacă aceştia sînt prost pregătiţi, dacă ei nu au o viziune de modernizare (…) bazată pe principii vestice, n-ai cum să pregăteşti noile generaţii în această paradigmă nouă şi astfel nu vei avea o ţară modernă. Apoi, tot învăţămîntul superior îi pregăteşte şi pe specialiştii care vor intra în piaţa muncii – economişti, medici, ingineri etc. Dacă economiştii vor fi slab pregătiţi, economia va merge prost, dacă medicii vor fi slab pregătiţi, sistemul de sănătate nu va fi performant etc.”

Unde începe reformarea unei ţări

„Trebuie să spunem realist că educaţia este elementul generativ, este elementul central care nu numai că face legătura între toate celelalte componente, dar adesea le şi cauzează. Dacă nu ai resursă umană de calitate, niciunul dintre celelalte segmente ale societăţii nu va funcţiona. Dacă noi am face această schimbare în învăţămîntul superior, atunci în aproximativ 20 ani s-ar schimba şi celelalte domenii. Dacă nu modernizăm învăţămîntul superior, n-are rost să vorbim despre un proiect de ţară, pentru că noi continuăm să creăm resursa umană care nu modernizează ţara.

Învăţămîntul superior e foarte greu de reformat. Este un sistem inerţial nu numai la noi, ci în orice ţară. Există şi o logică a acestei stări de fapt: într-o ţară dezvoltată apar multe inovaţii, unele chiar riscante. Societatea investeşte în inovaţii, dar sistemul de educaţie rămîne un pic în urmă, inerţial: dacă cumva inovaţiile dau greş, să nu se dezechilibreze toată societatea. Mediul educaţional este păstrătorul echilibrului şi siguranţei într-o societate dinamică. Dacă lucrurile merg bine, inovaţiile sînt asimilate, ulterior, şi în mediul educaţional. În principiu, mediul educaţional nu riscă, ci asimilează lucrurile cînd acestea sînt performante şi acceptate.

Eu nu vorbesc, ca mulţi alţii, despre o paradigmă cuprinsă de neperformanţă sau chiar de corupţie. Eu vorbesc simplu despre o paradigmă veche care la un moment dat poate fi afectată sau nu de neperformanţă şi de elemente de impostură, dar, chiar dacă nu ar exista aceste elemente, simplul fapt că este o paradigmă veche este un lucru care nu lasă ţara să se modernizeze. (…) În universităţi este formată resursa umană care poate să „îngroape” sau să „dezvolte” ţara.

Un exemplu de element controversat astăzi din paradigmă veche este lucrarea de licenţă de la finalizarea facultăţii. Dacă la marile universităţi, ca Harvard sau Yale spre exemplu, în principiu, nu se cer teze de licenţă (decît ca excepţii în anumite programe pentru honor students), noi de ce ne temem să renunţăm la ele? Ele făceau sens în vechea paradigmă, cînd licenţa se identifica cu universitatea şi cu specializarea universitară. Însă conform noii paradigme – modelul Bologna - universitatea înseamnă de fapt masteratul şi doctoratul. Acolo te aştepţi de la studenţi să genereze lucrări ştiinţifice.

Licenţa este doar o introducere într-un domeniu în care după aceea tu te vei specializa printr-un masterat şi un doctorat. Asta e paradigma nouă, noi însă, gîndind în paradigma veche, nu reuşim să ne integrăm în practicele academice moderne. Mulţi din cei care susţin paradigma veche nu sînt nici depăşiţi, nici mediocri – ba dimpotrivă, unii sînt colegi onorabili şi specialişti buni -, doar că nu se pot detaşa de un stil de gîndire formatat de paradigma veche care nu are nici o treabă cu paradigmă nouă, care există în spaţiul european în aria educaţiei şi a cercetării.

Altfel spus, am asimilat modelul Bologna cu numele, nu prin practicile universitare. Aş mai putea adăuga faptul că în paradigma veche se cere examen de intrare la facultate din materii de specialitate, reînviind astfel industria meditaţiilor, lucru care nu se întîmplă la universităţi de top ca Harvard sau Yale. În fine, faptul că noi nu putem angaja formal în universităţile din ţară specialiştii de top pe care îi vrem (head hunting) şi că nu putem face promovări prin concurs pentru cei foarte buni, ne reduce competitivitatea internaţională şi generează multă ipocrizie în concursurile pe posturile academice. Acestea sînt doar cîteva exemple din multe altele, care arată cum ne grevează gîndirea, adesea inconştient şi în ciuda intenţiilor bune, vechea paradigmă academică.”

 „Oamenii care sînt deja în sistem gîndesc într-o paradigmă adesea veche şi e foarte greu să-i schimbi. De aceea au eşuat toate reformele învăţămîntului din '90 încoace. În aceste condiţii, eu propun să ne asigurăm ca cei care intră în mediul universitar de acum încolo să gîndească într-o manieră modernă şi să fie ancoraţi în spaţiul vestic.”

Profesorul nu se referă la studenţi, ci la cadrele didactice şi de cercetare. De exemplu, un asistent tînăr care intră acum în universitate trebuie să fie evaluat în concordanţă cu principiile de performanţă din Vest, sigur, adaptînd înţelept procesul la zona proximei dezvoltări a învăţămîntului superior din ţară. „Acest asistent, dacă este foarte bun, poate deveni profesor în 10 ani şi atunci cultura universităţilor din ţară va fi similară cu cele din universităţile vestice.”

E de ajuns un Ordin de ministru

„Vorbim despre nişte reglementări prinse în Legea Educaţiei care să oblige universităţile să-şi controleze inputul/intrările în corpul didactic. Se poate chiar şi fără modificarea legilor, e de ajuns un Ordin de ministru, deoarece criteriile de promovare în universităţi sînt date prin Ordin de ministru la propunerea Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU). Ordinul trebuie să prevadă că nu se mai intră în sistemul de învăţămînt superior – mai ales pe poziţii pe perioadă nedeterminată – dacă viitorul cadru didactic nu s-a validat în comunitatea ştiinţifică internaţională pe domeniul lui, sigur, conform nivelului academic pe care îl ţinteşte.

Această validare presupune, spre exemplu, publicarea conform standardelor internaţionale în fiecare domeniu, fără inovaţii care nu doar că nu ne fac mai competitivi, dar ne şi rup de aria internaţională a educaţiei şi cercetării. În ceea ce priveşte, cadrele didactice care activează în momentul demarării reformei, acestea îşi vor putea continua activitatea în logica existentă – ţintind însă şi aici, cît se poate, competitivitatea în educaţie şi/sau cercetare (ex. cu traiectorii diferite de carieră pentru a maximiza interesul şi potenţialul academic al fiecăruia) -, doar intrarea în sistem trebuie regîndită”.

Reformarea ţării începe cu reformarea universităţilor

 „Ar fi bine să crească salariile, dar nu ştim cît se poate obţine aici. Chiar dacă salariile rămîn la fel, în mediul universitar foarte multe cadre didactice pot avea venituri mari, chiar dacă au salarii mici, datorită proiectelor în care sînt implicaţi. (…) Eu nu cred că partea financiară va fi o problemă sau problema principală – deşi ar fi bine să avem salarii competitive cu cei din Vest, fără să trebuiască însă să lucrăm de două ori mai mult ca aceştia, pentru a atrage proiecte suplimentare.

(…) Schimbări în societate vor fi vizibile peste cel puţin 20 de ani. Calculul este pragmatic: profesorii pe care-i formezi într-un astfel de mediu dominat de paradigma nouă vor educa tineri care într-o generaţie vor deveni oameni influenţi la nivel social. Atunci se vor simţi în societate efectele reformei”, concluzionează profesorul David.

P. s. Faţă de pertinentele constatări/recomandări ale respectabilului profesor Daniel David, ne permitem o remarcă/întrebare: Ce ne facem în situaţia în care liceele nu vor fi capabile să livreze universităţilor viitori studenţi de relativă performanţă?

Cine este Daniel David. Potrivit Thomson ISI/Web of Science, Daniel David este psihologul român cu cel mai mare impact în literatura de specialitate naţională şi internaţională, prin numărul de citări în comunitatea ştiinţifică. Din 2007 este şeful Catedrei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca. În Ianuarie 2013, a fost numit director responsabil cu cercetarea la faimosul Institut american „Albert Ellis“ din New York. Universitarul este autor al volumului „Profilul psihologic al poporului român“. David este şi prorectorul pentru cercetare, excelenţă şi competitivitate al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Mihai CONŢIU