Dacă privești suficient de mult un bărbat trecător pe străzile noastre, probabilitatea e mare să îl vezi scuipînd. Uimitor cîtă flegmă secretă gura unor indivizi. Zici că or fi niște mini-fabrici de produs salivă pentru scuipat.

E greu de zis de unde anume vine acest obicei prost. Poate e încă din timpurile cînd strămoșii noștri își marcau teritoriul cu secreții corporale. Sau poate că e o formă ritualizată prin care bărbații neamului își arătau, precaut și de la distanță, disprețul față de slavi, tătari, turci și alți năvălitori care au venit peste noi. E o temă de analizat pentru psihologi, fiindcă nu doar fumătorii comit scuipatul în public.

Așa ori altfel, scuipatul e și azi un mod prin care junii vor să pară maturi sau își afirmă apartenența la sexul masculin; iar cei mai vîrstnici, ei, sărmanii, se pare că încă elimină pe această cale frustrările acumulate.

Scuipatul stradal, aruncarea chiștocului în mijlocul drumului sau evacuarea sub formă de jet reactiv a mucozității nazale în văzul tuturor sînt printre cele mai execrabile demonstrații ale lipsei de cultură și tact, dar nu unicele.

O plimbare prin vreo piață agricolă, cu microbuzul interurban, prin traficul intens sau pe lîngă vreun grup format din cîțiva inși, fie în sat sau în oraș, e suficient pentru a-ți permite să evaluezi gradul rudimentar al culturii pe care o posedă semenii noștri. Nu toți, bineînțeles, dar excesiv de mulți totuși.

Mojicia unui individ luat în parte pălește pe lîngă mitocăniile unei găști, cu sau fără obișnuitul alcool alături. Unde-s doi, tupeul crește și cultura nu sporește.

Vorbitul în gura mare, cu cîte o înjurătură la fiecare trei cuvinte, cu izbucniri zgomotoase de rîs sau furie, cu tuse deșănțate și scuipături demonstrative, cu priviri obscene sau sfidătoare, impulsivi în reacții, sfruntați în vorbă și repezi la mînie, bărbații-semibrute, așa-numiții bădărani, oferă un colorit distinct întregii noastre societăți. Este una dintre dimensiunile în care știm să fim expresivi, găsim cum să ne manifestăm; aici avem aplomb.

Nu e o scuză dacă vedem asemenea apucături și în alte țări. E o rușine că trăim noi în așa mediu și vedem zilnic aceste expresii ale inculturii, care au contribuit deja la conturarea profilului nostru național.

Mai putem schimba ceva? Cum explicăm aceste grosolănii?

O fabulă amerindiană povesteşte cum, odată demult, căpetenia unui trib i-a explicat nepotului său un adevăr existenţial. În fiecare om se duce o luptă, aidoma luptei dintre doi lupi. Unul dintre lupi reprezintă răul – invidia, gelozia, ura, egoismul, ambiţiile, minciuna... Celălalt lup reprezintă binele – pacea, iubirea, speranţa, înţelegerea, bunătatea...

Copilul, profund impresionat de cuvintele bunicului său, căzu pe gînduri o vreme, apoi întrebă: „Şi care dintre lupi în cele din urmă învinge?”. Bătrînul indian a schiţat un surîs şi a răspuns: „Întotdeauna învinge acel lup pe care îl hrăneşti mai mult”.

Fabula de mai sus are o morală încurajatoare, ea ne spune că noi nu sîntem nici „răi” de la natură, nici „buni” de la natură: noi sîntem într-o măsură egală „răi” şi „buni” și numai atitudinea noastră poate schimba balanța. Atît în plan individual, cît și social.

Tot ea lămurește sursa deviațiilor, a grosolăniilor din jurul nostru. Bădăranii nu se nasc, ei învață așa să fie: acasă, în stradă, în societate. Bădărănia este indicatorul unor carențe grave în educație, este consecința unor hrăniri greșite, este diagnosticul unei societăți care și-a pierdut reperele etice și a devenit mai indiferentă față se sine însăși.

Să ne gîndim, ce hrănim noi, ce cultivăm, ce admirăm în noi înșine? Ce fel de cultură împărtășim? Ce blamăm și cu ce ne lăudăm? Și ce le demonstrăm copiilor care vin în urma noastră?

Dorian FURTUNĂ