La vîrsta mea, mulți își închipuie că au deja răspunsurile, dar mie abia îmi apar întrebările. Cele fundamentale.

Cunoașterea, de bună seamă, are proprietatea cercurilor concentrice, care își măresc aria de contact cu spații tot mai largi și necunoscute pe măsură ce își sporesc raza. Răspunsurile la care ajungem trezesc alte întrebări.

Interogația filozofică este cea mai derutantă specie a cunoașterii, atît prin varietatea viziunilor pe care le dezvăluie, cît și prin caracterul ei transcedental. E fără limite, în unele cazuri e fără scop, și deci e fără putință de a fi satisfăcută din plin. Este inepuizabilă și epuizantă. Dar cu atît mai fascinantă.

Un univers al cunoașterii care nu poate fi explorat în toată amploarea sa nu devine mai puțin atractiv. E chiar mai seducător. Iar întrebările fără răspuns ne edifică tocmai prin provocarea lor perenă, prin trepidațiile minții care nu-și poate găsi astîmpăr, nu alunecă pe versantul suficienței.

„Care e sensul vieții?”, „De ce sîntem aici?”, „Cum e corect să trăiesc?”, „Ce este virtutea?”, „De unde pornește prietenia?”, „Care-i rostul binelui?” – aceste și alte întrebări profunde ne permit să cugetăm și să apreciem calitatea propriei vieți printr-o altă optică, plasîndu-ne deasupra banalităților cotidiene. Ne înnobilăm prin gîndire. O viață „nereflectată nu merită să fie trăită”, spunea Socrate în apusul zilelor sale.

A citi filozofie, a studia doctrine ale gîndirii, a reflecta la materii abstracte e mai mult decît o plăcere intelectuală. E o terapie pentru creier și pentru spirit. Persoanele care meditează asupra diferitor subiecte filozofice posedă o sănătate mintală mai robustă, riscă mai puțin să sufere de anxietate sau depresie. Asta arată și studiile științifice. Din contra, cei care evită asemenea întrebări, sînt mai supuși diverselor temeri și frustrări.

Poate aceasta e una din explicațiile de ce filozofilor, călugărilor și altor asceți le este caracteristic pînă la adînci bătrîneți un echilibru emoțional ieșit din comun. Ei nu se tem să-și pună întrebări dificile, chiar dacă nu întotdeauna pot găsi dezlegările.

Odată cu vîrsta, numărul întrebărilor poate spori. Și acesta e un semn bun. Înseamnă că am acumulat destule cunoștințe și înțelesuri ca să trecem la o altă dimensiune a cunoașterii și a necunoscutului. Înseamnă că nu am stagnat mintal în toții anii pe care i-am trăit.

Dorian FURTUNĂ