Ultima vreme tot mai des, parcă, mă bag singură în seamă prin indicarea numelui meu de familie nu numai în semnătură, dar şi în diverse articole de Moldova Suverană. Aflaţi dragi cititori, că nu "mi s-a urcat la cap", vorba observatorului, nici un gram sau milimetru, dar totul a pornit de la o ruşine publică întîmplată mie cîndva. De aceea, m-am apucat serios de studiat omonimul Timuş şi cele aflate mi se par interesante, cu atît mai mult că numele de familie se poartă după statistica din "Namespedia" în: Moldova de 256 de persoane, Romania 79, SUA 21, Ucraina 11, Rusia 4, UK 4, Italia 2, Franţa 2, Suedia 2, Canada 1, Turcia 1, Spania 1 şi Elveţia 1. Rezultă că există public pe care l-ar interesa cele scrise în ziar despre Timuş, poate şi despre ruşinea mea, ca să nu li se întîmple şi lor tot aşa.

Ruşinea s-a întîmplat în 2002 în Cetatea Soroca. Ghidul, renumitul şi harizmaticul, domnul Nicolae Bulat, povestea istoria cetăţii şi toate necazurile ei. Atît de frumos povestea încît şi musca se auzea cum zbura, aşa linişte mai era. Şi dintr-o dată în cuvîntarea sa s-a auzit povestea cazacului Timuş Hmelniţki. Cum eram în mijlocul nu numai a cetăţii, dar şi a studenţilor pe care îi însoţeam, vă daţi seama stimaţi cititori, că tot publicul ascultător au întors capul spre mine. Recunosc, că eu am făcut-o pe deşteapta, adică m-am ţinut tare şi cu moacă de atotştiutoare, dar în realitate ştiam - ba. M-a ajutat vara, cu caldul şi zăpuşeala ei, care mi-a topit roşul din obrajii mei în arşiţa ei. În sinea mea, însă, m-am jurat rău de tot ca să aflu cît mai multe despre acel căzac Timuş, tînăr şi nebun, vorba cronicarului Costin, care m-a făcut de ruşine în public şi stricat ziua mea răsărită, atît de frumos, la Chişinău.

Cele descoperite despre Timuş, aşa merge el prin cronicile moldoveneşti, adică Timotei Bogdanovici Hmelniţki din cronicile ucraineşti, nu încap într-un articol de ziar, dar originea lui căzăcească - da.

Aşadar, în "Letopiseţul Ţării Moldovei" publicat în 1990 în seria "Cărţile neamului", care cuprinde între coperţile ei operele a trei cronicari moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, am aflat cele mai multe detalii despre Timuş Hmelniţki. Adică M.Costin descrie tot potopul Ţării Leşăşti şi răutăţile Ţării Moldovei după ridicarea căzacilor sub Bogdan Hmelniţki. Majoritatea detaliilor despre Timuş din cronică se reflectă şi în romanul istoric de Sanda Lesnea "Sub cîrma vremii", scriitoare prezentată anterior tot în acest ziar de Moldova Suverană.

Recitind de două ori cronica lui M.Costin şi de nu ştiu cîte ori capitolele despre Timuş şi căzăcime, mi-a intrat în ochi ca o musculiţă de vară, mică dar rea, explicaţia cronicarului despre originea neamului căzăcesc. Mi s-a părut interesantă şi, chiar, utilă de ştiut pentru "revărsarea orizonturilor noastre după graniţele" pe care le avem. Fiindcă nu toată lumea are cronica lui M.Costin în bibliotecă ca să sară din fotoliu şi să citească cele 40 de pagini sau de la 193 pînă la 233 despre Vasile Lupu şi păţaniile lui cu proaspătul ginere căzac, prezint secvenţa în original: "Povestea lui Hmil, hatmanul căzăcescu, de la care vremi s-au început şi răul nostru, în care pînă astădzi ne aflăm cu acestu pămîntu la cumplite vremi şi Dumnedzău ştie de nu şi peste vacul nostru trăitoare. Izvorul a tuturor răutăţilor şi pustietăţii acestor părţi, începutul căderii şi împuţinării Crăiei Leşeşti, răssipa şi pustiitatea şi căzacilor, strîngerea şi ţării noastre. Iară de ce om începe a scrie rădicarea căzacilor cu Hmil, hatmanul lor, asupra leşilor, stăpînilor săi, a pomeni de cazaci, ce neam sintu şi de cînd sintu supt cestu nume cozac, cu cale că va hi am socotitu, audzind pre mulţi întrebîndu de acestu nume a lor, de unde şi de cîndu ar hi. Deci mulţi au dzîs că numele lor, cozac, ar hi de la unu neam ce este peste apa Volgăi, anume cassac, ce acele deşerte poveşti sintu. Sînt căzacii de neamul său ruşi, rămăşiţele de oşteni a cnedzilor ruseşti, pre carii cu îndelungate vremi, supuind craii leşeşti şi cădzînd şi Chiovul, scaunul Rusii, pre sama leşiloru, ei pe Nipru în gios şi pe de ceia şi pe de iasta parte, trăiia supt ascultarea crailor leşeşti, slobozi de vecinătate, în chipul oştenilor, cu hrana sloboadă pe Nipru, ori cu vînătoria la cîmpi, ori cu pescăria pănă la pragurile Niprului, unde are Niprul în trei locuri praguri, aşea den hirea locului făcute, de cade apa de pe stînci, ce sintu în fundul apei, la loc mai gios. Care locuri nici nu fel de vasu a trece nu poate, fără vasele lor şi acele a lor încă cu mare grije trecu şi de multe ori pe uscate trag vasele, pănă trecu acele locuri. Şi aşe trăia pănă în dzilele lui Avgustu crai (Sigismund al II-lea August, domnie de 43 de ani: 1529-1572). Acela craiu leşăscu vădzîndu-i oameni cu viaţă direaptă de oşteni, i-au tras şi la lefe şi le-au făcut şi căpetenii cu tocmală şi în rîndul său să fie volnici a să buluci şi a să oşti împotriva tătarilor, ca o pază să fie Crăiei Leşăşti, că dodiia tătarii marginile ţării lor şi pre atunce. Şi de pe sprinteniia lor, fiindu oameni sprinteni şi sălbateci, li-au dzis cozacu, adecă capră sălbatecă, sau ca îmblîndu ei la cîmpi după capre sîlbatice şi în luncile Niprului, le-au venit acestu nume de atuncea, de le-au dzis cozacu, adecă căpraş. Care nume şi la leşi, la o samă de oaste, ales steagurilor ce sintu mai sprintene, le dzic steagurile căzăceşti şi pănă astădzi".

Explicaţia lui M.Costin este nu numai frumoasă, dar şi atît de credibilă. Doar că ar mai fi de adăugat un aspect nou ca să fie povestea despre cazacii, de la care se pare că a pornit Ucraină de azi, cît mai întreagă.

Pînă să medităm asupra celor aflate din internet despre "cozac" şi pus alături de versiunea cărturarului moldovean, menţionez că am citit articole şi ascultat filmele documentare despre originea termenului cozac, kazak. Pentru a nu lungi articolul prin comentarii, mai bine încî odată repet de la M.Costin: deşerte poveşti sintu, adică ale vorbitorilor de azi. Recomand să se citească minuţios cronicile leşeşti, că de acolo se pare că a aflat M.Costin explicaţia cozacului, dar dacă nu o găsesc la leşi, să o preia de la moldovean, fiind cu atîta logică.

Aşadar, M.Costin a indicat două îndeletnici ale cazacilor: (i) "... hrana sloboadă pe Nipru, ori cu vînătoria la cîmpi, ori cu pescăria pănă la pragurile Niprului". Despre vînătorie, în special de capre sălbatice, ne-am clarificat şi acceptăm versiunea. Iată că a venit şi locul curiozităţii: pescarii de la Marea Neagră şi Marea Azov, tot atît de posibil şi pescarii de la pragurile Niprului, foloseau o hîtrie pescărească atît de practică şi utilă la prinderea uşoară şi multă a peştelui. Pescarii foloseau o altfel de koza, ceva de genul unei tăvăli, pardon tavă, cu trei coarne, adică pe ce sprijinea. Tava se monta în "nasul" bărcii cu vîsle şi pe ea se ţinea focul aprins, după care la lumina nocturnă se adunau peştii cu nemiluita în năvoadele lor.

Pentru confirmarea definitivă a termenului kozac, doar atît ar mia fi de aflat. Din ce trib a fost omul care a observat că vin peştii la lumină şi inventat "tăvălile din nasul" bărcii lor cu jăratec şi foc toată noaptea pe ele. Nu se va afla în veci, dar păcat că pe atunci nu se breveta şi patenta invenţia, că să-i rămînă numele în istorie şi poporul mîndru de el. La fel de important să se ştie odată şi pentru totdeauna originea termenului kozac, cum că ar proveni de la îndeletnicirile lor şi nu de la etnii străine şi barbare. Bine ar fi să se ştie, ca să nu mai orbecăiască istoricii prin adevăr şi neadevăr, iar noi să tot aşteptăm enigma lor.

La prefinal, place mie sau nu cazacii, acei sprinteni vînători şi iscusiţi pescari din istoria străveche, care s-au lăsat de leşi şi trecut cu închinatul la ruşi. Privesc, gîndesc şi zic doar atît: cine ştie cum a fost, dar una se ştie bine. Dintre ei s-a ridicat cazacul Bogdan Hmelniţki, răslăudat în Ucraina tot atît de mult ca şi moldoveanul Ştefan cel Mare şi Sfînt în toată Ţara noastră şi departe peste hotarele ei. Odraslele lor însă sau feciorii ambilor voievozi, au fost ca nişte rămurele tinere, verzi şi moi, înmugurite din trunciurile bătrîne, aspre şi tari. De aceea tulpinile au rămas în istorie, iar rămurelele uscat, rupt şi căzut.

La final, termenul cazac, cazacu este atît de viu în Ţara noastră, în primul rînd prin numele de familie purtat de moldoveni Cazacu, alături de alte nume etnice ca: Rusu, Sîrbu, Grecu, Tătaru, Bulgaru, Turcu, Franţuz, Frîncul, Neamţu, Leahu, Armanu, Arnăutu, Comanul şi altele. Timuşii, din totdeauna şi de pretutindeni, sînt viţe din cazacul Timuş Hmelniţki, greu de spus da, greu de spus nu. Timuş, însă a avut doi gemeni cu Ruxandra, a căror viaţă şi soartă nu se ştie de istoria academică. Tare a-şi vrea să-i aflu pe la curtea domnească din tîrgul Orheiului, capitala Ţării Moldovei dintre Prut şi Nistru, atît de îndrăgită de bunicul lor de pe mama - Vasile Lupu.

La postfinal, originea termenului cazac, ar place să provină măcar dintr-o variantă cronicărească: sprinteneala lor căprească, scuze vînătorească sau "koza"-ua pescărească. Bune şi frumoase legende sînt, dar istoria academică prezintă un exemplu similar şi foarte bine cunoscut de toţi: fanarioţii. Despre originea fanarioţilor, la fel, există două variante: (i) de la focul din vîrful turnului pe rol de far (maiac), situat lîngă Cornul de Aur, după care noaptea se ghidau oricine, dar în special corăbiile la traversarea Bosforului, iar în spatele farului s-a format cartierul grecilor bogaţi; (ii) aceiaşi greci din peninsula Cornul de Aur, fiind cei mai bogaţi oameni din Constantinopol, primii (se pare că în lume) şi-au permis instalarea felinarelor (fonar în rusă) lîngă porţile lor, respectiv şi în tot cartierul lor, adică ei fiind pionerii iluminării stradale.

În concluzie. Dacă istoria academică a recunoscut denumirea grecilor fanarioţi de la far sau felinar, rezultă că şi cazacii ar putea pretinde la ambele versiuni: fie de la "koza, pusti i dikaia", fie de la "koza, pusti s nosovoi chiasti borta". Care "koza" a fost cea dintîi, plăcut la toţi şi acceptat ca poreclă, nu se ştie. Dar ambele "capre" le-au fost atît de utile şi necesare pentru supravieţuirea poporului lor. Rămîne de văzut cînd se va afla corect: de la dikaia koza, ori de la rîbaţkaia koza, ca să auzim la sfîrşit: " да слава тебе господи что ни от какого-то неизвестного козла".

Asea M. TIMUŞ, dr., conf. univ.