L-au bătut pe fratele meu, mi-au împuşcat un cîine, mi-ai luat nişte oi...

Mă numesc Pavel Moşneagu şi sînt din satul Lăpuşna, raionul Hînceşti. De ani de zile mă ocup de oierit, muncind pe rupte, în sudoarea frunţii, zi de zi – să gospodăreşti cîteva sute de oi nu este simplu deloc. Am 12 copii, cei mai mari cîştigîndu-şi deja bucata lor de pîine. Niciodată, nici eu cu soţia, nici copiii noştri, nu ne-am dorit să plecăm din ţară. Ne place acasă, unde ne dorim să muncim şi să trăim omeneşte. Nu ne-am poftit niciodată un cîştig uşor sau ban străin, nemuncit, dar din păcate, de mai mulţi ani ni se bagă atîtea strîmbe şi ni se creează atîtea piedici că nervii şi răbdarea au început să cedeze. Tot aud prin presă că se face totul ca oamenii plecaţi să se întoarcă acasă. E o treabă bună, numai că poate trebuie de-i protejat şi pe acei care nici nu au plecat vreodată, care nu trîndăvesc, nu umblă cu băutul, cu prostiile şi încearcă să se descurce cum pot.

Ce se întîmplă? Bunăoară, nişte săptămîni în urmă a venit la mine Dumitru Cornei, vicepreşedintele raionului Hînceşti, însoţit de o comisie, cu pretextul să-mi controleze curăţenia de la stînă, unde am şi o casă. Trebuie să spun că sanităria şi curăţenia sînt respectate în primul rînd în gospodăria mea, altminteri nu s-ar mai întreba produsele – carnea, brînza de oi, caşul şi altele. Însă de la curăţenie s-a ajuns la casa pe care o am construită lîngă stînă. Am auzit feluri de motive, deşi orice discuţie este inutilă pentru că toate actele sînt în ordine (copiile le anexez la acest mesaj, inclusiv decizia Consiliului sătesc care mi-a alocat teren şi permisiune să construiesc casă pentru lucrătorii stînei).

Ce pot să mă gîndesc eu dacă acest domn , cu funcţie înaltă în raion se leagă de orice - ba că actele nu sînt în regulă sau legale, ba că otrăvesc apa unui izvor, ba că trebuie să demolez casa, ba că miroase a oaie. Pe cine deranjează mirosul de la stînă care este pe un deal, la o distanţă mare de sat? Ş-apoi a ce trebuie să miroase de la stîna de oi? Munca la pămînt, cu animalele, nu are miros de flori şi parfum. Poate acest lucru nu se ştie prin birouri de şef. Pe scurt, am ajuns să fiu practic terorizat – sînt asaltat de diferite comisii, care pînă la urmă se conving că totul este conform normelor, sînt şantajat, încearcă să mă sperie, iar Dumitru Cornei aşa şi a spus că pînă nu mă vede scos de aici nu se lasă. Nu se lasă, fără să ţină seamă că şi oamenii văd multe şi ar putea să aibă pretenţii – că se foloseşte abuziv maşina de serviciu în scopuri personale, că se fac petreceri în timpul zilei de muncă şi altele.

Dacă e să fac o analiză, înţeleg că această teroare a început încă în 2004, cînd mi-au furat nişte cai de rasă. Şi atunci nu m-am lăsat păgubaş, am scris la procuratură, am căutat dreptate, a fost şi un proces de judecată, mai mult de formă. Iată de atunci, practic, autorităţile practic mi-au declarat război şi mă ţin mai ceva ca în puşcărie, de parcă aş fi un criminal. Aşa, vreo cîţiva ani în urmă au venit nişte indivizi care l-au bătut pe fratele meu care era cu oile, mi-au împuşcat un cîine, mi-au luat nişte oi. De atunci tot umblu prin judecăţi, iar persecutările nu mai contenesc.

Copiii mei au ajuns să mă întrebe: „Tată, da cît va mai dura toată istoria asta?”. Repet: eu muncesc, nu mă ocup de prostii, nu umblu la nimeni în buzunar, nu mă interesează concurenţa. Am lucrul meu, gospodăria mea de care mă preocup cu plăcere, fără a avea nevoi străine.

O vreme mă ispiteau să intru în partide, chipurile ar avea nevoie de oameni gospodari. Şi le-am spus la toţi cei interesaţi – eu nu sînt cu nici un partid, eu sînt cu Dumnezeu şi cu sfînta muncă, dacă or vrea copiii mei, las-să se ocupe, eu am alte priorităţi. De felul meu nu sînt omul conflictelor, nu vreau să mă cert cu nimeni, vreau doar să mă lase în pace să lucrez şi să-mi întreţin familia.

Un cunoscut a ajuns să mă întrebe deschis că poate nu mă împart şi de aceea nu mă lasă în pace. Dar de ce să mă împart? Munca mea deloc uşoară cu mine cine-o împarte? Să vină la stînă, să rînească bălegar o zi întreagă alături de mine şi atunci am să mă împart.

Să se înţeleagă corect: EU NU CER NIMIC DE LA STAT. SÎNT DEPRINS SĂ MĂ DESCURC SINGUR CU TOATE. ATUNCI DE CE STATUL, ÎN PERSOANA VICEPREŞEDINTELUI DUMITRU CORNEI MĂ IMPUNE SĂ VÎND TOTUL ŞI SĂ APUC CALEA STRĂINĂTĂŢII? Atîta vreau – să mă lase în pace să muncesc şi să-mi ţin gospodăria. Oare chiar e prea mult şi chair deranjează atît de mult omul simplu, dedicat muncii?

În această scrisoare am redat pe scurt situaţia care s-a creat, însă întotdeauna sînt gata să vă primesc la Lăpuşna ca să vedeţi la faţa locului cum stau lucrurile, să discutăm, şi poate veţi înţelege mai bine durerea mea.

Cu mult respect şi în aşteptarea unui răspuns pozitiv, Pavel MOŞNEAGU, s. Lăpuşna, r. Hînceşti