Îți pare uneori că parcă eşti înțelept, înțelegător, că simți miezul lucrurilor, apoi trec vreo cîțiva ani şi îți dai seama că în acele momente ai fost încă naiv, crud, orb. Îți dai seama că te-ai supraestimat.

Aşa o fi şi acum. Viața o înțelegem abia în retrospectivă, la fel și nivelul prestației noastre.

Prima dovadă a înțelepciunii este recunoașterea propriilor limite. Este înțelegerea naturii viciate a judecății noastre, o judecată care este victima preconcepțiilor și a percepțiilor trecătoare. Și care este mereu imatură în raport cu ce pretinde a fi.

Poetul meu preferat din prima tinerețe, Rasul Gamzatov, are o poezioară prin care reușește în mod uimitor de sugestiv să redea starea de tîrzie revelație a unui om care se regăsește neputincios și încurcat în fața sorții, își trăiește micimea în fața lumii.

„Viața e covor – eu țes prostește,

De rușine intru în pămînt.

Locuri goale, ițe încurcate

În ozorul meu găsesc pe rînd.

***

Și o carte-am scris, dar tot în dodii:

Cîte pagini goale, cît pustiu.

Un’te-ai rătăcit, maturitate,

Și de ce-ai venit așa tîrziu?”.

S-ar putea să nu devenim vreodată cu adevărat maturi în gîndire. Noica spunea că „omul este singura ființă care nu se coace niciodată”. Dar asta nu ne împiedică să încercăm să ne maturizăm. Tot așa cum nici acumularea virtuții, nici cultura generală nu au o finalitate, dar e mai bine să urmezi calea inițierii decît să renunți din start. La fel, orbul care știe că nu va avea o vedere completă trebuie să se bucure să vadă măcar ca prin ceață, măcar mijind un ochi, decît deloc.

În dobîndirea înțelepciunii nu există rețete, există numai înțelesuri la care ajungem, poate, pe cont propriu. În lipsa unui fitil intern, zadarnice vor fi speranțele că revelația îți va fi transmisă de călugări sau de vreun guru indian. „Nimic nu-mi pare mai absurd decît să mergi aiurea ca să cauți înțelepciunea. Dacă n-o găsesc la mine în mansardă, n-am s-o găsesc nici pe culmile Himalaiei”, scria Cioran în Caietele sale.

Unora le ajută anii trăiți, altora nu. Înțelepciunea nu e deloc un sinonim al bătrîneții. Unii odată cu vîrsta acumulează sapiență, alții doar osteneli și greutate corporală.

Am înțeles că înțelepciunea nu este nici sinonim al IQ-ului înalt, chiar dacă adeseori se însoțesc. Înţelept este acel care îşi poate controla instinctele și emoțiile. Iată de ce un om de la țară poate fi mai rezonabil decît un savant din Academie. Și mai plin de virtuți și moralitate.

A fi înțelept mai înseamnă a ști să detectezi propriile prejudecăți, înainte de a le observa pe ale altora, înseamnă să știi să le depășești pe ale tale, înainte de a-i îndemna pe alții să procedeze la fel. Și e al naibii de dificil să faci asta!

La fel cum e peste puterile multor oameni inteligenți să reziste ispitelor sau opiniilor pervertite împărtășite de cei mulți. Înțelepciunea solicită și caracter, nu doar înțelegere.

Pînă la urmă, cum o fi o viață trăită înțelept? Cine-i poate trasa coordonatele exacte?

A fi înțelept e să te poți opri la timp, să-ți poți înfrîna tentațiile, să duci un trai simplu, fără a fi frustrat de lipsa bunurilor cu care se complac alții? Sau poate e înțelept acel care a profitat din plin de bucuriile vieții și a murit la adînci bătrîneți, după un trai dus în confort și satisfăcut de gîndul că nu și-a irosit anii pe virtuți amăgitoare? Destui sînt cei care au urmat formula „trăiește în veselie și mori în cucernicie, astfel păcălești Diavolul”.

Au existat actori celebri, frivoli și în toate celea împliniți, despre care s-a spus că au îmbătrînit înțelept, și au existat cărturari sau călugări (ca cel din „Thais”), care și-au pierdut virtuțile în apusul vieții.

Cum ne dumerim că trăim viața cu rost și înțelepciune? După cum am zis, vom înțelege asta abia în retrospectivă. Dacă am fost înțelepți, sau nu, aflăm atunci cînd nu mai putem schimba nimic. „Erata” se lipește pe o viață care e deja copertată.

Dorian FURTUNĂ