Recep Tayyip Erdoğan, conducătorul turc „care nu pierde niciodată alegerile”, a cîștigat pe 28 Mai turul al doilea al alegerilor prezidențiale, învingîndu-și adversarul, Kemal Kılıçdaroğlu. Erdoğan e la cîrma Turciei din 2003, mai întîi ca premier, apoi, din 2013, ca Președinte. Ultima lui victorie îi conferă încă un mandat prezidențial de cinci ani. Împreună cu victoria covîrșitoare de la alegerile parlamentare din 14 Mai, care le-a acordat partidelor de dreapta și extrema dreaptă pro-Erdoğan o majoritate solidă în Legislativ, această ultimă izbîndă îl „unge” practic pe Erdoğan  în calitatea de sultan incontestabil al Turciei, scrie FOREIGN AFFAIRS, potrivit RADOR.

Sfidînd analizele multor observatori occidentali care au prezis că lui Erdoğan  îi va fi dificil să se mențină la putere, faptul că el a obținut realegerea relativ ușor ridică întrebări cu implicații profunde referitoare la sursele puterii lui. Confruntat cu o criză economică prelungită, cu un răspuns catastrofal la un cutremur devastator și cu o opoziție proaspăt unificată, Erdoğan  tot a cîștigat confortabil primul tur. Apoi, după ce și-a asigurat o nouă majoritate parlamentară pentru coaliția lui de guvernare și după ce l-a atacat necruțător pe Kılıçdaroğlu, Erdoğan  a navigat lin către victorie.

Mai mult chiar, prezența la vot a fost ridicată în general, iar alegerile par să fi fost libere, chiar dacă nu și corecte, dată fiind capacitatea lui Erdoğan  de a stabili parametrii generali în care a avut loc scrutinul. După 20 de ani de cîrmuire tot mai autocratică, Erdoğan  nu a reușit numai să se agațe de funcție, ci a izbutit chiar, poate, să iasă din alegeri și mai puternic.

În ultimii ani analiștii au comparat abordarea lui Erdoğan  în privința puterii cu cea a altor conducători iliberali ai unor democrații europene – cum ar fi premierul ungar Viktor Orban –, care s-au folosit de o combinație de pîrghii instituționale și măsuri populiste pentru a întreține un sprijin popular larg și a măslui sistemul în avantajul lor. Turcia nu e o autocrație pură, conform acestei teorii, ci mai degrabă o democrație căzută în mîinile unui conducător autoritar care încearcă să revină la putere.

Conform acestui model, atît timp cît Erdoğan  e în măsură să asigure prosperitatea clasei mijlocii – făcîndu-i pe turcii obișnuiți, religioși, să se creadă centrul țării – și cît timp poate menține opoziția fragmentată, iar Justiția și celelalte ramuri ale guvernării sub influența sa, controlul lui asupra puterii va fi în siguranță.

Acum, însă, Erdoğan  pare să fi ajuns la un alt punct de răscruce. Înainte de alegeri nu putea conta nici pe vreun succes economic, nici pe o opoziție dezbinată. Pe hîrtie cel puțin, turcii aveau motive numeroase de a fi nemulțumiți de conducătorul lor și de a opune rezistență abordării lui autoritare. Însă nu acesta e lucrul care s-a întîmplat.

Rezultatul alegerilor arată că Turcia s-a apropiat acum mai mult de o autocrație eurasiatică, îndepărtîndu-se de modelul democrației iliberale europene. Un motiv este acela că abordarea lui Erdoğan  în privința puterii electorale a ajuns să semene tot mai mult cu cea a unui tip cu totul diferit de conducător: Președintele rus Vladimir Putin. Exact așa cum a procedat și Putin în Rusia, Erdoğan  a fost în măsură să stabilească parametrii desfășurării alegerilor cu mult înainte ca voturile să fie exprimate.

În cursul campaniei electorale, a arestat lideri-cheie ai opoziției și activiști ai societății civile; a demonizat partidele de opoziție drept simpatizanți ai Vestului, complotiști și aliați ai teroriștilor; a jucat și cartea homofobiei. („Întreaga opoziție e LGBT”, a declarat la un moment dat Erdoğan, foarte similar cu Putin.)

Tot așa cum Putin l-a redus la tăcere pe liderul opoziției ruse Aleksei Navalnîi, Erdoğan  a dat dovadă doar de un pic mai puțină cruzime prin felul în care l-a tras pe linie moartă pe unicul politician care l-ar fi putut învinge, primarul Istanbulului Ekrem İmamoğlu, inculpat acum pentru „insultare de funcționari electorali” – un proces în urma căruia riscă să i se interzică să mai facă politică. (În consecință, İmamoğlu n-a avut de ales și a fost silit să nu participe la alegeri, fiindcă altfel ar fi declanșat o interdicție totală care l-ar fi expulzat și din funcția lui actuală de primar.) Erdoğan, pe de altă parte, a etichetat opoziția drept „tîrfe”, iar pe Kılıçdaroğlu l-a atacat cu epitetele „laș, imoral și netrebnic, dar și trădător”.

La fel de dramatic e faptul că Erdoğan  s-a folosit de controlul său aproape deplin asupra presei pentru a schimba însăși tema principală a dezbaterii electorale, interzicînd efectiv orice discuție despre chestiunile cruciale precum cutremurul, economia sau corupția guvernamentală. În esență, la fel ca Putin, Erdoğan  a fost în măsură să-și exploateze avantajul de a fi Președinte în funcție, controlul asupra informației, capacitatea de a se asocia cu măreția imperială a țării – într-o asemenea măsură încît considerațiile electorale uzuale n-au mai contat.

Realitatea e aceea că Erdoğan  și-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor șapte ani cultivînd relații tot mai strînse cu Rusia și imitînd strategiile lui Putin de a se menține la putere. Dat fiind că în primii săi ani la putere Erdoğan  era considerat un moderat care urma să-i țină la respect pe generalii turci și să aducă țara în Europa – și dat fiind că Turcia e stat NATO –, amploarea recentului său viraj înspre Rusia e cu atît mai izbitoare.

Evident că Erdoğan  era un strateg politic iscusit cu mult înainte de aceste alegeri și că abordarea lui în privința puterii se inspiră și din alte surse. Însă realegerea lui, în ciuda unor sorți destul de potrivnici, ar putea marca un moment de cumpănă crucial: de acum Erdoğan  ar putea să mai rămînă la putere încă mulți ani, iar rolul tot mai pronunțat de susținător și model al lui Putin ar putea să ne destăinuiască aspecte esențiale despre ce va însemna noul mandat al lui Erdoğan  pentru viitorul Turciei.

Soluția Putin

Deși reorientarea lui Erdoğan  spre Putin a evoluat gradual, originea ei poate fi detectată în tentativa eșuată de puci din 2016. A fost unul dintre cele mai importante momente ale perioadei petrecute de Erdoğan  la putere, un punct de incertitudine dramatică de care Putin s-a folosit pentru a-l atrage pe conducătorul turc mai aproape de el.

În noaptea de 15 Iulie 2016 complotiști din Armata turcă au încercat să-l răstoarne pe Erdoğan  și să preia controlul țării. Erdoğan, care a fost la un pas de moarte, a reușit să păstreze puterea și să recapete controlul, dar a fost profund zdruncinat. Abia dacă trecuseră două săptămîni de la eveniment cînd Putin l-a invitat la o discuție la Sankt Petersburg. Acea întîlnire a fost una decisivă pentru amîndoi.

Din perspectiva multor observatori, acea întîlnire a fost surprinzătoare: încă din epoca otomană, Rusia e marele inamic tradițional al Turciei, iar la acea dată Erdoğan  și Putin se aflau în taberele opuse ale unui brutal război prin interpuși din Siria.

Erdoğan sprijinea forțele care încercau să răstoarne regimul Assad, în vreme ce Putin trimisese forțe militare pentru a proteja același regim. Mai mult, conducătorii aliați din NATO aveau să mai întîrzie cu invitații similare către Erdoğan în urma tentativei de puci. Însă Putin a sesizat o ocazie rară de a-l curta pe Erdoğan , știind că el era în acel moment vulnerabil și avea nevoie de susținere.

Ce i-a oferit în special acea întîlnire lui Putin a fost șansa de a învrăjbi Turcia cu SUA, două dintre cele mai mari Armate din NATO. Dar avantaje i-a oferit și lui Erdoğan, neliniștit și dornic să-și consolideze rapid puterea în urma tentativei de puci.

De fapt, cei doi conducători aveau destul de multe lucruri în comun. Ambii au ajuns la putere în preajma noului mileniu – Putin în 1999, Erdoğan  în 2003 – și ambii erau considerați inițial drept moderați, cu potențial de a-și integra țările în Europa și Occident. Dar, crucial pentru viitoarea lor căutare a puterii absolute, ambii veneau în funcție după un deceniu de instabilitate în propria țară.

Ascensiunea lui Putin survenea după anii colapsului economic din Rusia și ai sîngerosului război din Cecenia, un moment în care țara decăzuse la nivelul unei puteri de mîna a treia. Erdoğan  a devenit premier în Turcia după trei crize economice, pe fondul corupției masive a elitelor și al luptelor dintre forțele turcești și Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), soldate cu mii de morți.

Atît Putin cît și Erdoğan  promiteau că vor pune capăt haosului politic și vor aduce prosperitatea, lucru pentru care s-au bucurat inițial de o popularitate enormă. Însă, după ce reușiseră să aducă o nouă stabilitate și creștere economică, ambii au prins și un gust puternic al puterii – atît pentru țările lor cît și pentru ei înșiși. În consecință, din perspectiva lui Erdoğan, vulnerabil în urma tentativei de puci, Putin era un conducător puternic care-i putea oferi nu numai sprijin crucial într-un moment de nesiguranță considerabilă pentru Turcia, ci și siguranță personală în cazul unei repetări a tentativei.

Din perspectiva lui Putin, importanța întîlnirii din 2016 consta în șansa de a aduce Turcia mai aproape de politica externă a Rusiei. Cele două state au încheiat o serie de acorduri – mai întîi referitor la Siria, apoi la Libia și Caucazul de Sud, unde Rusia și Turcia fuseseră, de asemenea, implicate în războaie prin interpuși. În Siria, de pildă, Erdoğan  a acceptat să înceteze campania militară intensă contra regimului Assad și să-și redirecționeze în schimb Armata contra kurzilor din Unitățile de Protecție a Poporului (YPG), partenerul Americii în lupta cu ISIS, în mare măsură spre furia decidenților din SUA și mai cu seamă a celor de la Pentagon.

După întrevederea din 2016 Erdoğan  s-a angajat, de asemenea, să cumpere sistemul anti-rachetă S-400 din Rusia, în perfectă cunoștință de cauză că achiziția va deteriora și mai mult relațiile turco-americane. De fapt, sancțiunile adoptate de Congresul american în urma acestei decizii au suspendat efectiv cooperarea militară SUA-Turcia. În acest fel Putin a fost în măsură să creeze principalele două probleme care subminează relația Washington-Ankara – YPG și S-400 –, care continuă să obstrucționeze și astăzi legăturile și care sunt considerate de mulți analiști drept iremediabile.

Țar și sultan

Însă parteneriatul tot mai strîns cu Rusia i-a oferit lui Erdoğan  și un nou tipar pentru organizarea guvernării la el în țară. Putin avea să devină o nouă sursă de sprijin financiar pentru regimul Erdoğan  – numai anul trecut, Rusia i-a acordat Turciei zeci de miliarde de dolari în plăți și amînări de scadențe. Dar Erdoğan a și început să copieze direct stilul de guvernare al lui Putin. Unu la mînă, după tentativa de puci, Erdoğan  era pregătit să ia noi măsuri dure pentru a elimina orice amenințări la adresa autorității sale, strategii pe care Putin le folosea deja demult în Rusia. Astfel, Erdoğan  s-a folosit de o stare de urgență pentru a trece la o reprimare amplă a societății, vizîndu-i nu doar pe cei suspecți de complot, ci și centriști, liberali, stîngiști, socialiști, naționaliști kurzi, ba chiar și conservatori care i se opuneau.

Ulterior, în 2017, Erdoğan  a organizat un referendum – primul vot măsluit sub autoritatea lui – pentru a schimba sistemul politic al Turciei din democrație parlamentară îi sistem prezidențial, manevră care i-a conferit puteri executive și mai ample. Dar, chiar și cu avantajul competitiv pe care i-l oferea funcția, i-ar fi fost imposibil să cîștige referendumul în mod cinstit.

După închiderea urnelor și în cursul numărătorii voturilor, Comisia electorală națională a anunțat, după modelul lui Erdoğan, că va considera valide și buletinele care nu au ștampila ei, deși la toate alegerile din Turcia de pînă atunci fuseseră considerate valide doar buletinele ștampilate de Comisie. Și brusc au ieșit la suprafață 2,4 milioane de buletine neștampilate care puteau fi acum socotite la bilanțul final. Drept urmare, Erdoğan  a „cîștigat” referendumul cu o marjă de 1,7 milioane de voturi.

Modificarea constituțională a intrat în vigoare în Iulie 2018, conferindu-i lui Erdoğan noi puteri, astfel încît el a devenit simultan șef al statului, șef al Guvernului, șef al partidului de guvernare, șef al Poliției (instituție națională în Turcia) și comandant suprem al Armatei.

Tot așa cum Putin căpătase puteri executive discreționare în Rusia, Erdoğan  devenea cel mai puternic conducător ales din istoria Turciei de după primele alegeri cu adevărat libere și corecte din 1950 – practic, un nou sultan.

Pe un palier mai simbolic, tot așa cum Putin se recomandă tot mai des drept succesor al celor mai măreți țari ai Rusiei, și Erdoğan  a început să adopte caracteristici ale unui șef de stat imperial. De fapt, el abandonase încă din 2014 Cankaya, un complex de vile destul de modest și reședința tradițională a Președinților turci, în favoarea masivului palat Beștepe, cu 1.200 de camere și birouri proprii, situat în Ankara. Și a continuat să convertească palatele din Istanbul din epoca otomană în sedii guvernamentale, într-un efort de a deveni un conducător neo-otoman al Turciei.

Pe lîngă consolidarea controlului său asupra puterii, antanta lui Erdoğan  cu Putin a produs deja consecințe importante și pentru Rusia și Occident. Din 2016 Putin a facilitat patru operațiuni militare ale Turciei în Siria pentru a submina ramura siriană a PKK, YPG – motiv din care în rîndul elitelor de securitate din Turcia dar și al publicului general s-a răspîndit opinia că Rusia e un partener mai bun și mai sincer pentru Turcia decît sunt SUA. Pe de altă parte, succesul militar obținut de Erdoğan  în Siria contra YPG i-a îmbunătățit imaginea în țară, unde mulți consideră că PKK reprezintă o amenințare letală la adresa securității naționale.

În schimb, Erdoğan  i-a oferit lui Putin ajutor în războiul din Ucraina. Chiar dacă Turcia a ajutat militar Ucraina – dronele turcești au contribuit la evitarea căderii Kievului în mîinile rușilor în faza inițială de blitzkrieg a războiului –, Erdoğan  a menținut schimburile economice cu Rusia. Prin faptul că nu s-a alăturat sancțiunilor vestice contra Rusiei, Erdoğan  îi asigură lui Putin accesul la piețele internaționale, iar oligarhilor lui le permite să meargă pe Riviera turcească, dat fiind că cea franceză nu le mai este accesibilă.

Omul Moscovei?

Pe fondul acestui parteneriat tot mai strîns cu Rusia, nu mai e atît de surprinzător că Erdoğan  a reușit să-și aranjeze un succes electoral în Mai. Tacticile folosite de el – a controlat ce candidați au putut concura cu el și a dominat spațiul informațional prin știri false – sunt luate direct din manualul lui Putin.

Astăzi există aproape tot atîția turci care cred că Erdoğan  a făcut din țara lor un gigant industrial-militar și că, după cum a spus el, „teroriștii PKK îl susțin pe Kılıçdaroğlu”, pe cît există ruși care cred că Putin chiar „denazifică” Ucraina și a restaurat gloria imperială a Rusiei.

La fel ca Putin, Erdoğan  a făcut ca procesul electoral să fie atît de dezechilibrat în favoarea Președintelui în funcție încît nici nu mai contează cît de libere sunt alegerile. Condițiile predeterminate în care au loc alegerile fac să fie aproape imposibil ca sultanul Turciei să fie eliminat de la putere prin vot – chiar și confruntat cu o opoziție numeroasă și cu probleme economice tot mai mari.

În această fază, legătura lui Erdoğan  cu Putin devine în tot mai mare măsură indisolubilă. Din perspectiva lui Putin, Erdoğan  e un conducător cu mentalitate similară, prin care poate contesta indirect ordinea internațională dominată de SUA, fie că critică rolul SUA în războiul din Ucraina, fie că bagă bețe în roatele expansiunii NATO spre Nord.

Din perspectiva lui Erdoğan, Putin i-a oferit un tipar pentru suprimarea opoziției politice interne și pentru dobîndirea unei puteri aproape absolute. Între timp, sistemul politic al Turciei a ajuns să semene mai mult ca niciodată cu cel rus, deplasîndu-se în direcția unui stat executiv mereu mai centralizat. Toate acestea în ciuda disputelor geostrategice persistente dintre Ankara și Moscova, de la conflictul din Cipru, unde Turcia și Rusia se poziționează în mod tradițional în tabere opuse, și pînă la anexarea Crimeii de către Rusia, pe care Turcia o consideră inacceptabilă.

Dar, chiar și cu aceste chestiuni nerezolvate, Putin știe că investiția pe care a făcut-o în Erdoğan  e una sigură: cu cît Erdoğan  devine mai autocrat, cu atît mai probabil e ca Ankara să fie un partener receptiv pentru Kremlin. Turnura autocratică a Turciei și reorientarea politicii externe spre Rusia sunt cei doi piloni gemeni ai Erdoğan-ismului.

Victoria electorală a lui Erdoğan  înseamnă că el va continua să favorizeze Rusia pe scena internațională, menținînd cu ea relații economice strînse și oferindu-le lui Putin și oligarhilor lui modalități vitale de a ocoli sancțiunile.

Putin a exploatat momentul important de vulnerabilitate al lui Erdoğan  din 2016 – și Erdoğan  încă are senzația că controlul său asupra puterii e precar, cu toate că a devenit noul sultan al Turciei – și chiar și în ziua de azi Kremlinul continuă să profite de pe urma acelei investiții.

Erdoğan stă neliniștit pe tronul lui. Putin e conștient de acest fapt și profită de el pentru a-l atrage pe Erdoğan  pe o orbită tot mai apropiată de el, iar Ankara pe una tot mai apropiată de Moscova.