A jefuit o bancă folosind canalizarea din suburbiile orașului Nisa. A fost prins. La proces, a sărit pe fereastra Tribunalului, a aterizat pe o motocicletă și a dispărut pentru totdeauna. Nu l-au găsit niciodată. Nici banii. Era Iulie 1976. Nisa, Franța. Riviera Franceză – locul de joacă al celor bogați, unde banii curgeau ca șampania, iar băncile păstrau averi în bijuterii, aur și numerar.

Banca Société Générale se afla pe Avenue Jean Médecin, în inima orașului Nisa.
Seiful era considerat impenetrabil: uși groase din oțel, încuietori cu temporizator, sisteme de alarmă, agenți de pază. Genul de seif care părea să spună: nici măcar nu încercați.
Albert Spaggiari s-a uitat la acel seif și a văzut o provocare. Avea 46 de ani. Fost parașutist francez. Veteran al războiului din Algeria. Activist de dreapta. Fotograf. Și, după cum s-a dovedit, creierul unei bande de infractori.

Spaggiari a plănuit jaful luni la rînd, poate chiar ani. A studiat planul băncii, clădirile din jur, securitatea. A observat fisura pe care arhitecții o ignoraseră: vechiul sistem de canalizare trecea chiar pe sub seif. Majoritatea hoților se gîndeau la uși. El s-a gîndit la ce era dedesubt. A adunat o echipă de aproximativ 20 de oameni (numărul exact rămîne disputat): sudori, săpători, oameni obișnuiți cu subteranul. Cei care puteau păstra secrete și înțelegeau că lovitura vieții cere răbdare.

În Mai 1976, au închiriat un seif la Société Générale – acces legal în clădire. Au observat programul paznicilor, tiparele alarmelor, procedurile de acces. Apoi au coborît în subteran.
Canalizările Nisei erau vechi, înguste, împuțite – tuneluri din secolul al XIX-lea prin care curgeau apele uzate. Dar erau și o rută directă sub bancă. Echipa a intrat printr-un cămin aflat la cîteva străzi distanță. A lucrat noaptea, noapte de noapte, săptămîni la rînd. A săpat tuneluri și a croit un pasaj prin fundația de beton pînă la podeaua seifului. Au săpat circa 8 metri prin beton și pămînt, manual, în secret. Zgomotul era redus în weekend, cînd banca se închidea. Pămîntul era scos prin canalizare. Lucrau la lumina lămpilor pe baterii, respirînd aer greu, cu pielea acoperită de noroi. Operațiunea durat 2 luni.
În weekendul 16–18 Iulie 1976, cînd băncile erau închise și securitatea era minimă, echipa a intrat prin tunel și a ieșit în seif, de jos. Timp de 3 zile au golit sistematic casetele de valori: bijuterii, aur, cash, obligațiuni. Au spart, au sortat, au lucrat metodic.
Au lăsat și mesaje. Pe pereți, Spaggiari a scris cu spray: ”Sans armes, ni haine, ni violence” – ”Fără arme, fără ură, fără violență”. O semnătură. O provocare. O declarație de stil. Au lăsat ambalaje de mîncare și sticle de vin – dovada cinică a unui banchet subteran.
Luni dimineața, angajații au găsit seiful devastat și tunelul. Presa franceză l-a botezat imediat „jaful secolului”. Suma furată? Estimată între 60 și 100 de milioane de franci (aproximativ 12–20 de milioane de dolari în 1976, o valoare mult mai mare astăzi, în jur de 100 de milioane de dolari). Totalul nu a fost confirmat: mulți proprietari de cutii nu au putut – sau nu au vrut – să declare pierderile. Știm prea bine că bogații ascund banii de autorități. Unele cutii ascundeau averi nedeclarate, bani murdari, obiecte pe care nimeni nu voia să le vadă în registre. Valoarea reală a rămas un mister.
Poliția a demarat o anchetă uriașă: a urmărit tunelul, a interogat sute de persoane, a căutat piste în toată Franța.

8 luni mai tîrziu, în Martie 1977, l-au arestat pe Albert Spaggiari. Nu a fugit. Nu a opus rezistență. Trăia „normal”, lucra ca fotograf și aștepta să se liniștească apele. S-a predat fără opoziție. Procesul a început la Nisa. Spaggiari a stat calm în timp ce procurorii descriau tunelul, planificarea, milioanele dispărute. Judecătorul a trecut prin capete de acuzare; avocații au discutat probe; procedura curgea rutinier.

Apoi, în timpul unei ședințe obișnuite, pe 10 Martie 1977, Spaggiari a cerut să-și consulte apărătorii. Judecătorul a aprobat. El s-a ridicat, a mers către masa apărării și, brusc, s-a întors. A sprintat către ferestrele de la etajul al doilea, închise. A sărit. A spart geamul. A căzut două etaje și a aterizat în picioare pe stradă – reflexele de parașutist încă îl ajutau. Jos îl aștepta o motocicletă cu motorul pornit, casca pregătită, complicele la post. Spaggiari a sărit pe șa, iar motocicleta a dispărut în viteză. Sala a rămas împietrită.
Poliția a declanșat una dintre cele mai mari căutări din istoria Franței: blocaje rutiere, alerte la frontieră, notificări Interpol. Nu l-au găsit. Spaggiari a dispărut complet. Apoi a început să trimită cărți poștale: fotografii către ziare, scrisori către prieteni, imagini din locuri diferite – aparent în America de Sud, deși unii spuneau că fusese văzut în zeci de țări. Există relatarea unei fotografii cu el citind un ziar care titra despre propria vînătoare. Mesajul era limpede: mă căutați, dar nu mă veți găsi.

Timp de 12 ani, rapoartele l-au mutat între Argentina, Bolivia sau chiar Europa (Italia ori Spania), ascuns la vedere sub identități false. Se presupune că a trăit confortabil, nu extravagant – suficient cît să sugereze că păstrase o parte serioasă din pradă.

În 1989, Albert Spaggiari a murit de cancer la gît într-un spital de lîngă Nisa. Avea 61 de ani.  Pînă și identitatea i-a fost disputată: certificatul de deces purta un nume fals. Autoritățile au confirmat abia după compararea amprentelor și a înregistrărilor. A murit om liber. Niciodată închis pentru jaf. Niciodată obligat să returneze banii.

Averea furată nu a fost recuperată. O parte a mers, probabil, pe ani de fugă. Dar grosul, milioane în bijuterii, aur și numerar, a dispărut cu el. Ani la rînd, anchetatorii au percheziționat, au interogat, au urmărit zvonuri. Nimic. Pînă azi, locul banilor rămîne necunoscut. Complicii nu au fost prinși.

Povestea a devenit legendă: cărți, cronici și un film din 2008 cu François Cluzet în rol principal. Numele Spaggiari a ajuns sinonim cu „jaful perfect”: planificare rece, execuție curată, evadare imposibilă – reușită. Spre deosebire de alții, el nu a cerut niciodată scuze. Nu a invocat constrîngeri. A declarat că a jefuit pentru provocare – un „criminal intelectual” care trata crima ca pe o artă.

În rarele interviuri, s-a arătat fermecător, elocvent, fără să regrete vreo clipă fapta. Vorbea despre jaf ca un artist despre o capodoperă: ”Banca asigură depozitele. Nimeni nu a pierdut cu adevărat bani, cu excepția companiilor de asigurări. Și ele au destui”.
Era o raționalizare. Oamenii au pierdut obiecte de familie, documente de neînlocuit – valori pe care nici un asigurator nu le întoarce. Spaggiari a rămas detașat. Brilianța, charisma și amoralii lui au mers împreună și tocmai asta a stîrnit fascinație și neliniște.
Société Générale funcționează încă în Nisa. Tunelul a fost astupat de mult. Securitatea a crescut. Seiful străpuns atunci este acum printre cele mai sigure din Franța.
Localnicii încă spun povestea. Ghizii arată clădirea. Lecția rămîne: orice fortăreață are un punct slab, dacă ai răbdare să-l cauți.

Moștenirea lui Spaggiari rămîne complicată. Unii l-au romanticizat ca pe un Robin Hood, deși nu a împărțit niciodată prada. Alții l-au văzut ca pe un hoț seducător care a glorificat infracțiunea. Toți au fost de acord cu altceva: a fost un jaf extraordinar. Și o evadare la fel de extraordinară.

A săpat un tunel sub o bancă. A furat milioane. A fost prins. A sărit pe o motocicletă din fereastra Tribunalului. Apoi a trăit liber 12 ani, trimițînd cărți poștale ca să-și bată joc de Poliție. Albert Spaggiari a murit în 1989, după ce a învins complet sistemul judiciar francez.
Banii nu au fost găsiți niciodată. Complicii nu au fost prinși niciodată. Și undeva – poate în America de Sud, poate mult mai aproape – ar putea exista încă o avere ascunsă. Sau poate a cheltuit totul, la soare, citind despre căutările Poliției și zîmbind. Oricum ar fi, el a cîștigat. Sans armes, ni haine, ni violence”. Și, cu siguranță, fără să fie prins.
Sursa: Ochiul Minții