După alegerile germane, începe reforma UE

Puncte cheie:

• După primăvara electorală cu Happy End din Europa, Berlinul şi Parisul au convenit recent, practic a doua zi după instalarea noului preşedinte francez, că se va deschide curînd o fereastră de oportunitate strategică pentru reforma structurală a Uniunii Europene (2018-2020), menţionîndu-se, mai mult sau mai puţin discret, chiar şi varianta revizuirii Tratatului UE, o idee pe care pînă nu demult Germania nu o vedea nici necesară, nici realistă;
• Avem deja indicii puternice că, după alegerile generale din Germania, din 24 septembrie, dacă nu apare nici o surpriză electorală iar cancelarul Angela Merkel este reconfirmată pentru al patrulea şi probabil ultimul mandat, Germania şi Franţa vor da semnalul începerii celei mai substanţiale, mai profunde şi mai extinse reforme a Uniunii Europene, de după fondarea Comunităţilor Europene, practic singura variantă prin care Uniunea poate supravieţui marilor crize şi provocări pe care le traversează de peste un deceniu;
• În principal, reformele vor viza trei direcţii esenţiale, dar nu este exclus să fie discutate pe parcurs şi altele. Deocamdată, ar fi vorba de întărirea guvernanţei europene (deci, de adîncirea integrării, adică “mai multă Europă”) în special pe dimensiunea economică, mergînd pînă la instituţionalizarea Zonei Euro (se vorbeşte neoficial chiar de Guvernul şi Parlamentul Zonei Euro, evident şi cu un buget propriu al Zonei Euro, iar în varianta minimală se vorbeşte de un “ministru de Finanţe” al Eurogrupului, care să avizeze sau să respingă proiectele bugetelor naţionale, în funcţie de respectarea criteriilor europene de convergenţă), în al doilea rînd de introducerea unor criterii şi măsuri mai clare, mai prompte şi mai ferme de sancţionare a statelor “rebele”, care se opun făţiş principiilor şi valorilor europene, mergînd pînă la suspendarea temporară (Ungaria pare în acest moment prima vizată, dar nici Guvernul de la Varşovia nu e cu mult mai bine văzut de franco-germani) şi, în fine, de dimensiunea Apărării Europene, solicitată în special de Franţa, pentru care ar trebui însă modificat Tratatul Uniunii;
• În felul acesta, nucleul franco-german, sprijinit aproape necondiţionat de ţări precum cele din zona Benelux, Austria şi Finlanda, speră că va putea da mai multă coerenţă politică şi mai multă eficienţă economică UE27, chiar dacă asta va însemna concentrarea deciziilor în Zona Euro;
• Realist vorbind, trebuie admis că plecarea Marii Britanii reduce la minim relevanţa decizională a grupului non-Euro din Uniune, existînd riscul unei marginalizări politice evidente a celor opt state non-euro care rămîn, periferizare de care încep să se teamă inclusiv ţări vest-europene dezvoltate, precum Danemarca şi Suedia;
• Cele 19 economii din Zona Euro vor realiza curînd 85-90% din PIB-ul Uniunii Europene, după finalizarea Brexitului, iar această realitate economică aproape covîrşitoare este imposibil să nu fie reflectată într-o realitate politică şi instituţională pe măsura raportului de forţe;
• Rămîne de rezolvat, în viitorul nu foarte îndepărtat, problema Italiei, “marele bolnav” economic al Uniunii Europene (Grecia fiind cel mic), cu o datorie publică imensă, un sistem bancar relativ fragil şi un deficit de competitivitate care dă bătăi de cap Berlinului şi Bruxellesului, desigur considerînd că preşedintele Macron şi Guvernul său vor reuşi (rămîne de văzut) să optimizeze în 2-3 ani cheltuielile bugetare exagerate ale Franţei, aflată totuşi într-o situaţie mai bună decît cea a Italiei;
• Dacă adăugăm şi percepţia categoric nefavorabilă (circumspectă în cel mai bun caz) din capitalele europene cu privire la Preşedintele Donald Trump, înţelegem şi mai mult de ce Germania şi Franţa doresc să avanseze în integrarea europeană, inclusiv pe dimensiunea Apărării;
• În fine, ne place sau nu, trebuie să recunoaştem că cele două şocuri electorale din 2016, Brexitul şi alegerea lui Donald Trump pun România (şi nu numai) în faţa unei presiuni crescute a opţiunilor nucleului franco-german, nucleu care va prelua curînd Europa unită în propriile mîini, oferind celor din jur posibilitatea de a alege dacă doresc să meargă sau nu pe acest drum. Răspunsul este, cred, evident, cel puţin pentru România, pentru a nu vorbi, de exemplu, în numele Grupului de la Vişegrad. Pentru că, aşa cum se vorbeşte deja în mediile de reflecţie germane, s-a ajuns la un fel de “make-it or break-it point” iar cei care vor să meargă înainte împreună, respectînd acelaşi set de valori şi reguli, o vor face de acum fără să mai piardă prea mult vremea, convingîndu-i şi explicîndu-le celorlalţi ce şi cum.

Pe 15 mai, mă aflam la Berlin cînd proaspăt învestitul preşedinte francez făcea prima sa vizită externă, la cancelaria Germaniei. Dincolo de simbolismul întîlnirii destinse a celor doi şefi ai executivelor, începea ceea ce germanii şi francezii (şi, probabil, mulţi alţii de pe continent) îşi doresc să fie o nouă eră a Uniunii Europene, bazată pe motorul franco-german revigorat şi pe unitatea regăsită a celor care rămîn în UE27. )…)

Nu vreau să fac predicţii, dar nu exclud ca peste 5-10 ani să vedem o Uniune Europeană mai integrată în adîncime, aproape un supra-stat federal, dar mai restrînsă numeric, bazată aşadar pe un nou Tratat, dar unul care nu va fi semnat de toate cele 27 de state membre din prezent. (…)

Dar, de plecat pe calea reformelor, nu se pleacă astăzi de la ideea că nu ar rămîne toţi cei 27, ci că Germania şi Franţa vor avea puterea să îi convingă pe toţi să le urmeze, pe acelaşi drum. Un vînt optimist adie la Berlin şi Paris. Preşedintele Macron pare hotărît să reformeze Franţa şi să sprijine şi reforma Uniunii Europene (de fapt, cum bine se observă, guvernarea celor două mari puteri ale UE a devenit inseparabilă de guvernarea Uniunii însăşi) în timp ce susţinătorii cancelarului Merkel par ceva mai destinşi după victoria CDU din landul-cheie Nordrhein-Westfalen, controlat multă vreme de social-democraţi, şi după ce avansul creştin-democraţilor în sondajele la nivel federal s-a mărit la aproape 10%. (…)

Da, pro-europenii au cîştigat în Olanda şi Franţa iar Angela Merkel este favorită pentru alegerile din 24 septembrie. Dar mai sînt multe alte necunoscute. În iunie, noul partid centrist al lui Macron, Republica în marş, are nevoie de o majoritate în Adunarea Naţională, pentru a guverna stabil. Pe 15 octombrie, urmează legislativele din Austria, iar deocamdată extremiştii anti-UE de la FPÖ conduc în sondaje, cu circa 30%, deşi sînt în uşoară scădere. Va fi posibilă formarea noului guvern de la Viena fără extrema-dreaptă? Greu de spus acum. Pe 20-21 octombrie, vine Cehia, cu o perspectivă foarte complicată de formare a unei majorităţi clar pro-europene. Bun, veţi zice, nu o să se poticnească Germania şi Franţa în rezervele Cehiei de a accelera integrarea. Dar să nu uităm Italia, instabilă politic şi economic, cu alegeri care pot avea loc oricînd, şi în care nici un partid nu are curajul de a spune clar lucrurilor pe nume, adică faptul că economia Italiei este pe buza prăpastiei (şi nu de ieri, de azi), că italienii trăiesc periculos în Zona Euro, cu datorii şi deficite tot mai mari, şi că ceva trebuie făcut pentru a evita dezastrul. Iar în cazul unui faliment de stat, să ţinem cont că una e să salvezi Grecia, şi nici acest lucru nu s-a dovedit uşor, şi cu totul altceva este să salvezi Italia.

Este mult prea devreme să spunem că ce a fost mai greu a trecut şi că Uniunea Europeană a depăşit criza. Dar voinţă politică, pricepere, seriozitate şi responsabilitate pentru a gîndi o reformă pe termen lung există, cel puţin la Berlin şi, sperăm, la Paris. (…) Dacă pentru Marea Britanie a nu fi în Uniunea Europeană nu va fi sfîrşitul lumii (deşi, la rîndul lor, vor regreta la un moment dat decizia de a ieşi), pentru oricare din ţările regiunii noastre un drum alternativ ar fi catastrofal. E suficient să privim încă o dată harta pentru a înţelege de ce.

Valentin NAUMESCU

Articol preluat din Contributors.ro