După 25 de ani de la căderea comunismului în Europa: privind în urmă, privim înainte

Ne întrebăm, azi, ce semnificaţie, ce influenţă au avut şi încă mai au evenimentele din ultimii 25-27 de ani asupra perioadei de tranziţie de la postcomunism spre capitalism/democraţie.

Iată, în linii mari, ce s-a întîmplat la noi. Mişcarea pentru şi spre democraţie a fost, chiar din start, foarte idealizată. De la bun început s-a creat iluzia generalizată la scara întregii ţări că odată cu trecerea la democraţie viaţa, traiul de zi cu zi se va îmbunătăţi brusc şi radical într-un mod miraculos.

Nu este în stilul meu să fac reproşuri naţiunilor, statelor ori continentelor, însă trebuie spus că Europa a cunoscut atunci sumar, superficial situaţia din republicile ex-sovietice. În loc s-o înceapă cu alfabetizarea economică, cu crearea unor întreprinderi care să producă ceva real, ceea ce în final ar fi dus la îmbunătăţirea stării sociale în republică, Europa s-a lansat – cu mare avînt infantil – în înfiinţarea diferitelor ONG-euri, organizaţii internaţionale, în elaborarea feluritelor legi pentru minorităţi, inclusiv sexuale, a iniţiat diferite monitorizări, teste ş. a. m. d.

Toate bune şi rotunde, însă viaţa economică a Moldovei degrada de la o zi la alta. Şi atunci oamenii, cînd s-au ciocnit cu noile costuri sociale, au început să-şi pună întrebarea: da’ ce-am avut?, ce-am pierdut? şi ce-am cîştigat cu democraţia asta?

Prin Moldova a circulat şi încă mai circulă un banc care surprinde şi redă, într-un fel, starea de spirit de ieri şi de azi a populaţiei. Cică trei cîini din Moldova discută între dînşii într-o ogradă. Unul dintre ei zice: --Totuşi e mai bine de trăit acum, în democraţie… Al doilea întreabă: -- Pe ce te bazezi? I se răspunde: -- Păi, dacă pînă acum lanţul de care sîntem priponiţi era de un metru lungime, astăzi e de doi metri. Ne putem deplasa mai liber, mai uşor… Iarăşi al doilea nu se lasă şi intervine: -- Da, acum lanţul e de doi metri, dar nu vezi că mîncarea ne-au pus-o la trei metri? Cum să ajungem la ea?! Ca să atenueze cumva această situaţie jenantă, se pronunţă, în final, al treilea cîine: -- Şi totuşi e mai bine în democraţie – putem hămăi cît dorim şi nimeni nu ne ţistuieşte!

În această situaţie, entuziasmul democratic al populaţiei de-odată a scăzut vertiginos. O bună parte dintre oameni au început să devină nostalgici faţă de timpurile de odinioară, de pînă la dobîndirea independenţei.

Şi atunci, pe acest fondal de derută economică şi socială, vine din nou ideologia comunistă, care promite marea cu sarea şi revenirea la costurile sociale mici de cîndva. Oricît ar fi de straniu pentru europeni, în Moldova anului 2001 comuniştii au revenit în mod real, legal la putere. Şi cam de ce ne-am mira atît de tare şi am face atîtea bancuri despre “apetitul comunist” al moldovenilor, cînd sondajele de opinie arată clar că şi pînă acum, după 27 de ani, nostalgia comunistă este destul de pronunţat înrădăcinată, înclusiv în fosta Republică Democrată Germană?

Care e concluzia ce se impune aici? Că Europa, societatea europeană într-un fel era obligată să înţeleagă că lucrurile acestea – instituţionalizarea democraţiei şi dezvoltarea economică – trebuiau făcute concomitent, în paralel. De-abia acum în Moldova a demarat ceea ce se cerea să fie făcut cu 25 de ani în urmă. De exemplu, nişte proiecte concrete în fiecare localitate. Se desfăşoară nişte programe de creare a infrastructurii, de investiţii în domeniul educaţiei.

Iată de ce spun că acum 20 de ani şi ceva problema democratizării în republicile ex-sovietice a fost denaturată şi în bună parte compromisă.

Cine, în viziunea mea, a tras cele mai serioase concluzii din toate cele cîte s-au întîmplat după căderea comunismului în Europa? Cele mai serioase concluzii le-a tras China. Imediat după dezintegrarea Uniunii Sovietice, acolo a apărut o nouă ştiinţă şi s-a dezvoltat o întreagă reţea de instituţii de cercetare a cauzelor privind destrămarea marelui imperiu comunist.

În urma acestor cercetări, chinezii au stabilit nişte lucruri absolut stricte la nivel de lege. În primul rînd, la fiecare 10 ani se schimbă generaţiile în eşaloanele superioare de conducere. Nu cunosc, procentual, în ce proporţii, însă în organele lor de conducere predomină oameni noi, tineri sau relativ tineri. Şi nu se poate schimba nimic în acest proces de reînnoire a cadrelor decizionale. Vine o nouă conducere, se instalează o nouă guvernare – şi progresul continuă şi se dezvoltă înainte. Cu toate obiecţiile pe care le avem noi în privinţa sistemului politic din această ţară, nu putem spune că în China nu se dezvoltă şi democraţia, nemaivorbind de amploarea, dinamismul şi forţa economiei lor de piaţă într-un stat socialist.

Deci, abordarea aceasta pragmatică sau ridicarea la rang de lege a unor metode novatoare de conducere consider că a avut nişte rezultate pe care este imposibil să nu le observăm sau, cu atît mai mult, să le neglijăm. Tot aşa cum nu putem neglija faptul că, privind de sus, de la înălţimea Cancelariei Domneşti, la furnicarul numit Pămînt, observăm ceva care ne lecuieşte de partizanat şi de false entuziasme. Atît în capitalism, cît şi în comunism omul este folosit, pe cînd el trebuie să fie util, ci nu utilizat. Bunăoară, dacă comunismul îl trage la rindea pe om de la cap înspre picioare, apoi capitalismul îl trage la rindea de la picioare înspre cap. Există diferenţe aici, însă foarte mici în plan ontologic. Oricum – atît într-o ideologie, cît şi în cealaltă – omul nu rămîne întreg, este ştirbit în suveranitatea individualităţii sale unice şi irepetabile într-o lume de unicate. Cea mai mare bucurie a lui Dumnezeu este libertatea omului! La urma urmelor, nu e mare deosebire între americani şi ruşi. Pur şi simplu, americanii au mai multe stele pe drapel.

Mai departe. Rolul personalităţii în istorie sau, încă şi mai concret, într-un stat. Este clar că noi şi pînă acum considerăm, ca peste tot în lume, că liderul, conducătorul trebuie să fie ambiţios, charismatic, bătăios, intransigent ş. a. m. d. Aproape n-am auzit că el trebuie să fie înţelept. Înţelept ca şarpele şi paşnic ca porumbelul. Majoritatea şefilor de state nu discută calm, nu negociază, ci îşi încordează muşchii şi îşi arată pumnii unii altora. La acest capitol se pare că n-am evoluat nici cît piciorul de broască, rămînînd ca la kilometrul unu al umanităţii.

Oamenii de conducere nu au decenţa, nu au destulă minte de a se retrage din post la timp, pentru a ceda locul unor lideri mai tineri, mai receptivi la provocările modernităţii.

De ce se întîmplă aşa? Fiindcă, precum spuneam ceva mai înainte apelînd la exemplul Chinei, nu s-au tras concluziile şi învăţămintele necesare după toate cele întîmplate acum două decenii şi jumătate. Dacă, prin absurd, facem abstracţie de marele conflict soldat cu dispariţia tragică a Yugoslaviei, este clar că în ultimii 25 de ani a fost un ciclu de pace relativă, însă evenimentele de ultimă oră din Siria ne-au readus la situaţia de dinainte de războiul rece.

Şi aici este nevoie de nişte acţiuni conjugate ale Uniunii Europene şi ale Federaţiei Ruse. Poate exista Europa fără Rusia? Poate exista Rusia fără Europa? Răspunsul e unul singur şi univoc: NU! Nu pot exista una fără alta, pentru că Europa, ca să fie normală, trebuie să respire cu ambii plămîni: Vestul şi Estul. Tot aşa cum nu există Creştinism robust, împlinit şi eficient fără plămînul Catolic şi fără plămînul Ortodox.

Dacă-i aşa, atunci ambele părţi trebuie să se aşeze de urgenţă la masa negocierilor. Fără a ceda în ceva, fără a pierde în ceva, noi putem ajunge la o agravare foarte serioasă a situaţiei la scară planetară.

Concluzia: după 25 de ani, se pare că civilizaţia şi oamenii au tras învăţăminte foarte superficiale. Interesul poartă fesul. Interesele de grup, interesele unor ţări aparte fără acţiuni conjugate pentru a menţine această stare de pace relativă ne vor arunca pe toţi în nişte conflicte interminabile. Cu atît mai mult, cu cît în ultimii 15-20 de ani nu am auzit nimic de lupta pentru pace. Această lozincă a dispărut de pe Terra, din vocabularul şefilor de state.

Lozinca, pledoaria pentru pace. Pentru ce citim noi atîta literatură şi filozofie, dacă nu devenim nici cu centimă mai buni, mai toleranţi, mai înţelegători? Nu recunosc alt semn de superioritate decît bunătatea (Ludwig van Beethoven).

Dinu MIHAIL