Introducere în “teoria” unionismului convenţional

Cele 8 minciuni pe care se întemeiază unionismul primitv-militant

Motto: “Într-adevăr, s-a întîmplat aşa că moldovenii şi românii au trăit şi trăiesc în state diferite, cu toate influenţele şi diferenţele – mai ales de ordin material, spiritual, cultural şi mental – ce decurg de aici. Toate acestea resping ideea revenirii Republicii Moldova la statutul unei regiuni, fie în componenţa CSI, fie în componenţa României” (Dinu MIHAIL).

Fiecare dintre verigile (afirmaţiile) care alcătuiesc „lanţul unionismului” (arătat grafic în numărul anterior al publicaţiei noastre) , lanţul cu care conducătorii sectei unioniste vor să încătuşeze minţile şi sufletele noastre, se sprijină, în principal, pe 8 (opt!) minciuni/afirmaţii „doveditoare”, care pretind să fie istorice sau juridice, culturale sau spirituale. Să le luăm pe rînd.

* * *

MINCIUNA NR.1: „Basarabia nu a fost niciodată stat, deci, ea niciodată nu poate deveni stat, ci doar o unitate teritorial-administrativă a vreunei ţări vecine”

I.1. Afirmaţia de temelie este că „Basarabia nu a fost niciodată stat, ci numai o parte, o frîntură de stat: fie că a fost o parte a Ţării Moldovei, fie că a fost o gubernie în cadrul Imperiului Rus, fie că a fost o provincie în cadrul Regatului României Mari.”

Şi este adevărat. Pînă în 1991 aşa a şi fost. Cine poate tăgădui acest fapt ?

De aici unionismul trage următoarea concluzie: „deci, ea niciodată nu poate deveni stat, ci doar o unitate teritorial-administrativă a vreunei ţări vecine”.

I.1.A. Pentru a arăta falsitatea acestei concluzii, chiar idiotismul ei, am putea lesne să aducem o groază de exemple potrivnice: Ucraina, Belorusia, Azerbaigean, Tagikistan, Uzbekistan, Turkmenistan şi alte ţări fost sovietice, Slovacia, Slovenia, Bosnia, Macedonia – iată doar cîteva state care nu au existat niciodată în istorie decît după anul 1991.

Cu 30-40 de ani în urmă, în anii 60-70 ai secolului trecut, în Africa au apărut cîteva zeci de state noi care nu existaseră niciodată pînă atunci. După cel de-Al Doilea Război Mondial, au apărut asemenea state ca India, Pakistan, Israel, Siria, Irak, Iordania, Liban. Aproape toate nu au existat niciodată pînă atunci.

Cu circa 20 de ani pînă la acestea, adică după cel dîntîi Război Mondial, au apărut asemenea state ca Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Uniunea Sovietică, Polonia, Letonia, Estonia, Lituania, Finlanda. Marea majoritate dintre aceste noi state nu au existat niciodată pînă atunci.

În a doua jumătate a secolului al 19-lea au apărut asemenea noi state ca România, Italia, Germania, Bulgaria, Serbia, dintre care Germania şi Italia nu au existat niciodată pînă atunci. Iar în a doua treime a aceluiaşi secol au apărut Grecia şi mai toate statele actuale ale Americii Latine, care niciodată nu au existat pînă atunci.

Orice stat are un început şi acest început nu înseamnă deloc că un asemenea stat nu poate exista. Existenţa tuturor acestor state stă dovadă izbitoare a minciunii sfruntate fîlfîite de unionism.

I.1.B. În toată istoria omenirii, dar mai ales în ultimele două veacuri, au existat numai două categorii de state după felul înfiinţării lor.

Categoria întîi de state îşi datora înfiinţarea voinţei vreunui popor. Orice popor îşi poate întemeia propriul său stat dacă doreşte acest lucru şi dacă ţine seama de realităţile geopolitice. Exact aşa au făcut cei care au întemeiat Ţara Moldovei sau Ţara Românească (Muntenia, cum o numeau moldovenii, căci ei – fireşte – nu o puteau numi „românească”) sau orice alt stat din lume care are la bază voinţa poporului.

Singura motivaţie a poporului dat pentru a-şi întemeia propriul stat este următorul: întocmirea propriului instrument – statul – pentru a-şi apăra de primejdiile străine propriul său mod de viaţă. Iar modul de viaţă, felul de a trăi este determinat întotdeauna şi întru totul de valorile fundamentale, supreme ale poporului dat. Anume aceste valori exprimă rostul însuşi al existenţei pe Pămînt a poporului dat. Cînd însuşi sensul de a fi al existenţei poporului dat este pus în primejdie, acest popor porneşte lupta politică (pe cale armată sau diplomatică, electorală sau economică, culturală sau religioasă) pentru a-şi dobîndi propria sa statalitate. Aşa au făcut acele generaţii care au întemeiat Ţara Moldovei sau Ţara Românească sau alte state.

Cea de-a doua categorie de state reprezintă negarea celei dintîi categorii de state. Adică, statele de categoria a doua sînt înfiinţate nu de către vreun popor, ci de către anumite grupări străine poporului dat. Asemenea state – artificiale – sînt înfiinţate în interesul acestor grupări străine şi împotriva intereselor şi chiar a existenţei poporului (sau popoarelor) pe care aceste state artificiale trebuie să le guverneze. Asemenea state au început să fie confecţionate mai ales după înfrîngerea Imperiului lui Napoleon şi formarea unei noi ordini mondiale ca urmare a Congresului de la Viena din 1815. Asemenea state au fost şi sînt înfiinţate la comanda şi cu resursele oligarhiei financiare globale.

Primul stat de acest fel a fost America – Statele Unite ale Americii (în 1775). Îndată după 1815 a fost Republica Franceză, apoi au urmat Grecia, Italia, Bulgaria, Serbia. Exact aşa a apărut România – ca proiect al oligarhiei financiare globale, care pe atunci îşi avea baza în Franţa şi Anglia. Exact aşa a apărut Uniunea Sovietică sau ţările baltice ca Letonia, Estonia sau Lituania. Exact aşa a fost înfiinţată şi Republica Moldova, Ucraina, Belorusia şi toate celelalte state democratice din CSI sau Europa contemporană.

Unele state din categoria a doua s-au transformat în state de categoria întîi ca urmare a unor procese politice şi culturale interne care au condus în final la schimbarea clasei politice. Cel mai cunoscut şi clasic exemplu este cazul Uniunii Sovietice, cînd Stalin a izbutit să înlăture gruparea leninist-troţkistă (care reprezenta interesele oligarhiei financiare globale care şi finanţase lovitura de stat din februarie 1917 şi pe cea din octombrie acelaşi an). Pe parcursul anilor 30 Uniunea Sovietică a devenit stat de categoria întîi.

Aşa s-a întîmplat şi cu Belorusia, în care A. Lukaşenko a înlăturat gruparea lui Şuşkevici care reprezenta, ca şi Gorbaciov, interesele oligarhiei financiare globale cu loc de dislocare în SUA. La fel aşa se întîmplă acum în Federaţia Rusă, unde V. Putin înlătură treptat gruparea lui Elţin, care era pusă să guverneze Rusia de către aceeaşi oligarhie globală.

România a fost din chiar momentul înfiinţării sale frauduloase, în ianuarie 1859, un instrument al grupării străine oligarhice care a guvernat poporul român pînă în 1947, cînd o altă grupare străină – cea a lui Stalin – a preluat conducerea asupra românilor. Abia pe timpul lui N. Ceauşescu s-a izbutit înlocuirea reprezentanţilor străinilor de la guvernarea ţării cu cei care înţelegeau interesele poporului român. Dar această situaţie a fost dată peste cap în decembrie 1989, cînd România a devenit din nou guvernată de oligarhia financiară globală. Iar ca să nu mai apară vreun Ceauşescu, sau nu dea Domnul, vreun Ştefan Cel Mare sau vreun Mircea Cel Bătrîn, România a fost aruncată – cu încălcarea tuturor prevederilor constituţionale naţionale şi a celor internaţionale – în braţele/cătuşele Uniunii Europene.

Astfel, România este şi astăzi un stat artificial, un pseudo-stat care reprezintă numai şi numai interesele grupărilor străine şi nicidecum ale poporului român.

Moldova de la Răsărit de Prut încă nu este pe deplin încătuşată, încă nu este „integrată” în UE. Deşi juvăţul aruncat pe gîtul Moldovei – Acordul de Asociere cu UE, relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional, cu Banca Mondială şi altele, lasă tot mai puţin loc pentru răsuflare.

Totuşi, spre deosebire de România, în Moldova mai sînt mişcări, zvîcniri ale voinţei de libertate, de suveranitate a poporului, de dorinţă a unui mod de viaţă sănătos, fără urîciunile antinaţionale ale sodomiei, „justiţiei juvenile”, „educaţiei” sexuale a copiilor, ale „reformelor” genocidale care sărăcesc artificial poporul Moldovei şi îl desfiinţează chiar şi demografic etc.

A dori Unirea în asemenea condiţii înseamnă a dori eliminarea pentru moldoveni a oricărei posibilităţi de revenire la normal, la viaţa lor, la suveranitate. Căci fără suveranitate nu există şi nici nu poate exista vreo libertate, oricît de ciuntită. A te uni astăzi cu România ar însemna ca Ţara Moldovei de pe vremuri să vrea să se dizolve în Imperiul Otoman din motivul că la sud de Dunăre, adică în cadrul acestui Imperiu, trăiesc (trăiau) români. Oare pentru asta şi-au vărsat sîngele generaţiile care au întemeiat Ţara Moldovei sau Ţara Românească ? Ei şi-au vărsat sîngele pentru suveranitate, adică pentru libertatea ţării lor, a poporului lor, a urmaşilor urmaşilor lor.

I.1.C. Printre moldovenii de la Răsărit de Prut a fost şi este întotdeauna vie conştiinţa propriei statalităţi, conştiinţa că moldovenii au avut timp de veacuri o ţară a lor – Ţara Moldovei. Această conştiinţă era vie şi pe timpul Uniunii Sovietice. Spre deosebire de ei, marea majoritate a cetăţenilor actualei Românii nu au o asemenea conştiinţă: pe cea de Ţară Românească (Muntenia) sau de Ţară a Moldovei ei demult au pierdut-o. Conştiinţa propriei statalităţi, deci a propriilor interese naţionale, a fost înlocuită – treptat, dar neabătut – cu o conştiinţă de supuşenie aproape oarbă faţă de „Occident”, faţă de „Europa”. Sau faţă de diferite axe, cum ar fi “Axa Washington-Londra-Bucureşti”, cum a denumit-o bucuros vă-hă-hă-ind T. Băsescu imediat după prima sa vizită ca preşedinte în SUA (2005). În realitate, faţă de întemeietorii reali ai României – oligarhia financiară globală.

Iar românii ardeleni nici nu au avut vreodată o asemenea conştiinţă a propriei statalităţi, căci nu au avut niciodată statalitate. Poate tocmai din această cauză ardelenii au visat de veacuri să se unească cu acei români care deja îşi aveau propriul stat, pe cînd moldovenii de la Răsărit de Prut au visat întotdeauna (după 1812) să-şi restabilească propriul stat. De fapt, după 1828 cînd statalitatea moldovenească de la Răsărit de Prut în formă de o largă autonomie a fost desfiiţată (pentru a pune capăt abuzurilor plahotniucilor-filaţilor de atunci), iar teritoriul a fost transformat în gubernie.

Conştiinţa propriei statalităţi a fost prezentă mereu chiar din începutul încorporării teritoriului dintre Prut şi Nistru în Imperiul Rus. Propaganda unionistă trece sub tăcere faptul că acest teritoriu cu întreaga sa populaţie a avut între anii 1813-1828 propriul său Parlament, propriul său sistem fiscal, propriile legi, propria poliţie, propriul sistem judecătoresc, propriile şcoli etc. Nu avea propria armată şi dreptul la politică externă. În rest, avea toate atribuţiile unui stat. Exact acelaşi statut îl avea Iveria (actuala Gruzie) şi Finlanda în cadrul Imperiului Rus. De altfel, România actuală nu are nici măcar acest statut în cadrul UE, fiind, de fapt, un banal euro-paşalîc.

La fel se trece sub tăcere că statutul de autonomie al „oblastiei” Basarabia a fost desfiinţat în 1828 din cauza „boierilor” moldoveni care îşi băteau joc de ţărani, provocîndu-i la răscoale, la revolte, la fuga peste Prut. Iar nenumăratele atenţionări din partea guvernatorului militar al Basarabiei (de obicei, un general rus) sau din partea cancelariei împăratului făcute membrilor Sfatului oblastiei (parlamentului) de a-şi respecta propriile legi şi să nu facă fărădelegi împotriva ţăranilor erau nesocotite de către boieri. Tocmai din această cauză noul ţar Nicolai I a desfiinţat autonomia. Este grăitor faptul că nici autonomia Iveriei şi nici autonomia Finlandei nu au fost desfiinţate nici pînă în 1917. În baza acestei autonomii Iveria şi Finlanda şi-au obţinut independenţa în 1918, care a fost recunoscută de Rusia Sovietică.

Conştiinţa propriei statalităţi este astăzi mai puternică la moldovenii de la Răsărit de Prut decît la românii din cadrul României euro-unionale (va urma).

Benedict CIUBOTARU