Ministrul acceptă funcţia pentru privilegii şi ca să fure, nu pentru cetăţeni şi ţară

Într-un articol mai vechi, intitulat „Ce se (mai) poate face”, printre altele, filosoful şi scriitorul român Andrei Pleşu nota: „O sursă de ineficiență sînt unele legi și regulamente. În genere, cînd ministrul ajunge în post, ele sînt gata făcute. Am ecouri, de regulă indirecte, din partea unor ministere care își justifică incapacitatea administrativă sau politică, invocînd o legislație inadecvată, de natură să diminueze radical competențele manageriale ale conducătorilor lor. (…) S-ar zice că legile sînt gîndite, adesea, pentru a favoriza impostura, intruziunile arbitrare în viața instituțiilor, bunul plac. Asta e! Ce e de făcut? Iată cîteva sugestii:

● Cînd ți se propune o demnitate publică, pune-te mai întîi la punct cu mecanismele ei. Citește legile care te vor „conduce“, informează-te și fii gata să condiționezi acceptarea funcției prin modificări legislative și procedurale potrivite cu ceea ce vrei. Nu se poate? Refuzi. Ideea că întîi te angajezi și faci pe urmă schimbările necesare s-a dovedit utopică (mai ales cînd n-ai garanția unui mandat întreg).

● Cînd constați că ești împiedicat să-ți îndeplinești programul, să-ți „implementezi“ opțiunile și că, de fapt, ești invitat să faci un simplu „act de prezență“, o simplă coreografie de „reprezentare“, pleacă! Nu fi vanitos! Te asigur – din proprie experiență – că a părăsi o „demnitate“ în clipa în care constați că nu o poți onora cum se cuvine e un gest eliberator, născător de euforie, în mult mai mare măsură decît episodul „înscăunării“.

● Înainte să pleci, spune tot! Nu pentru a te justifica, ci pentru a face transparentă malformația instituțională pe care ai trăit-o. Explică societății și celor care te vor urma în funcție cum arată, în realitate, țărișoara. La ce ne putem aștepta și ce-ar trebui să încercăm să facem pentru a schimba ceva în bine. Ceea ce nu e recomandabil e să stai în jilțul ministerial și să te plîngi. Și să dai vina pe alții: pe predecesori, pe președinte, pe Justiție, pe „dușmani“, pe popor, pe soartă, pe „statul paralel“, pe „străini“ etc. N-ai decît să faci asta după ce pleci. Nu poți fi, în același timp, și șef, și victimă…”

Citind acest text, îmi amintesc cum Maia Sandu se plîngea că nu i-a reuşit reforma Educaţiei, atunci cînd era ministru, din cauza birocraţiei interne, a moştenirii lăsate de ministrul care a precedat-o, a Justiţiei ostile şi a unei legislaţii imperfecte care îi limita cîmpul de acţiune. De aceleaşi lucruri se plîngea şi Dorin Chirtoacă pe vremea cînd era primar ca să-şi ascundă incompetenţa. De fapt, cam toţi foştii demnitari recurg la acest pachet de scuze. Dacă e să ne referim doar la cei doi nominalizaţi, constatăm că nu au absolut nici un drept să recurgă la astfel de justificări a propriilor eşecuri.

Maia Sandu a devenit ministru al Educaţiei pentru că era susţinută de un partid, PLDM, care făcea parte din Cercul Puterii. Prin urmare, dacă era responsabilă şi competentă, atunci prioritatea ei obligatorie era să pună în corelaţie reformele pe care intenţiona să le aplice cu cadrul legislativ. Astfel, putea să constate ce legi imperfecte îi pot sabota reformele, dar şi de ce legi mai avea nevoie ca să fie adaptate pentru realizarea lor. În contextul guvernării din acea perioadă, fireşte că ar fi obţinut cadrul legal de care avea nevoie. Se ştie prea bine că fiecare dintre cei trei foşti lideri ai alianţei de guvernare de atunci îşi făceau unul altuia concesiile legislative de care aveau nevoie să fie votate în Parlament.

În calitatea sa actuală de lider al PAS, atunci cînd e vorba despre membrii partidului ei sau despre candidaţii pe care îi va susţine în alegeri, Maia Sandu le solicită imperativ o serie de criterii de integritate, meritocraţie etc. Este exact ceea ce nu avea domnia sa atunci cînd a acceptat să conducă postul de mare responsabilitate de ministru al Educaţiei!

Aceleaşi lucruri se pot observa şi în cazul lui Dorin Chirtoacă, chiar dacă a fost ales, nu desemnat în funcţia de primar. El nu a fost preocupat decît de propriile-i privilegii. Am motive să cred că legislaţia imperfectă îi convenea de minune, mai ales în situaţiile (multiple) în care pierdea în instanţele de judecată terenuri intravilane ale Primăriei în favoarea unor persoane fizice sau juridice, cînd nu putea să obţină prin procese de judecată dreptul de a demola construcţii neautorizate etc. Dacă pînă în 2009 nu era în puterile lui, după 2009-2010 nu mai are nici o scuză că nu a obţinut votarea unor legi care să permită Primăriei să-şi recupereze terenuri sau clădiri însuşite abuziv, să demoleze construcţii neautorizate ori să interzică abuzuri arhitecturale care strică imaginea de ansamblu a Capitalei, fără arbitrajul abuziv sau complice al Justiţiei. El, însă, n-a vrut decît o lege care să-i dea dreptul să-şi numească viceprimarii doriţi. Tocmai asta i-a şi pus capac!

În contrast cu observaţiile de bun-simţ ale lui Pleşu, constatăm că toţi miniştri şi ceilalţi demnitari de după 2009 au acceptat funcţiile nu pentru că aveau convingerea că sînt competenţi, ci pentru că au fost şi sînt seduşi de privilegiile conferite şi de posibilitatea de a fura fără frică de lege. Prin ministere nici nu poate fi vorba despre o continuitate firească, de la un mandat la altul, iar asta pentru că fiecare nou ministru îşi aduce oamenii lui de încredere, conduce după cum îl taie capul, dar cu mare grijă ca să nu-l supere pe cel care l-a numit şi pe care trebuie să-l „mulţumească” periodic cu procentele obţinute din contracte, licitaţii trucate, proiecte investiţionale din bani publici etc., fiecare în funcţie de profilul şi „anvergura profitabilă” a ministerului pe care-l conduce.

Constatăm, aşadar, că nu performanţa şi competenţa sînt criteriile obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească un ministru, ci slugărnicia faţă de cel care-l numeşte în post. Un profesionist desăvîrşit şi dornic să muncească exclusiv pentru binele cetăţenilor şi al ţării nu poate fi şi slugarnic, aşadar nici nu poate fi o candidatură convenabilă pentru cei care guvernează Republica Moldova din 2009.

Mihai CONŢIU