Misterele Chişinăului şi „rezistenţa prin cultură” (3)

(Arhivă recuperată)

 Autor: Mihai CONŢIU

 Nimic nu mai este cum a fost mai înainte, iar aici mă refer la cultura asumată individual, nu la inteligenţa tehnologică uluitoare din zilele noastre! Cu fiecare generaţie care trece – moare o lume! Am îndrăzneala să afirm că nepoţii noştri nu-şi vor mai aminti, pe bună dreptate, de fosilele care şi-au imaginat că au scris istorie în ultimii peste douăzeci de ani în R. Moldova. Cei care-şi vor aminti, obligaţi fiind de necesitatea cercetării, vor rîde isteric de cît de repede s-au transformat în proşti şi ticăloşi cîţiva indivizi care au avut şansa umanismului tocmai în blamata, de ei, peste noapte şi la comandă, URSS.

Nu de puţine ori i-am auzit pe unii intelectuali moldoveni vorbind despre închipuita lor „rezistenţă prin cultură”. Care cultură? Cultura plagiatului din scriitorii români, asta pe vremea URSS, pentru că nici unul dintre aceşti plagiatori nu-şi imaginau că se pot sparge graniţele informaţionale dintre fosta URSS şi fosta Republică Socialistă România! Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, Val Butnaru şi alţii ştiu despre ce este vorba!

Cei mai mulţi oameni de cultură moldoveni, iar aici mă refer cu stricteţe la unii scriitori, au fost nişte supravieţuitori sterili ai regimului sovietic şi fericiţi la culme de privilegiile de care se bucurau – apartamente primite cu prioritate, case de creaţie şi de odihnă în care beau pînă făceau ceea ce face şi jurnalistul C-tin Tănase cînd intră în „zapoi”, întîlniri cu cititori prin toate satele şi oraşele moldoveneşti, unde erau primiţi ca primii secretari de partid şi, la fel, beau pînă făceau ceea ce face şi jurnalistul C-tin Tănase cînd intră în „zapoi” şi... tot aşa!

Peste noapte, aceştia s-au autodefinit fraudulos drept scriitori români. Dacă le citiţi manuscrisele, aşa cum eu am parcurs destule, vă vine să-i trimiteţi la prăşit, să facă şi ei ceva util, iar asta ca să nu-i cotonogiţi în bătaie! Declarîndu-se scriitori români şi auzindu-i vorbind despre „rezistenţa lor prin cultură”, te aştepţi să ţi se şi probeze acest lucru. Spre furia noastră faţă de impertinenţa lor, constaţi că ei n-au fost părtaşii nici unei „rezistenţe” deoarece nu au nimic rezistent în ei. N-au rezistat nici în limba română deoarece au fost interesaţi de ea doar în scopul plagiatului, aceasta, totuşi, fiind o limbă străină pentru ei fie şi din simplul motiv că au studiat în baza grafiei chirilice. Înţeleg foarte bine cît de usturătoare este pentru „scriitorii lui Cimpoi” ironia unui senior ca Aureliu Busuioc, un rafinat cunoscător al limbii române!

Rezistenţa prin cultură presupune conservarea unor valori intelectuale şi morale certe în condiţii represive, dar şi sublimarea acestora prin noi valenţe interpretative şi creatoare. Ce avem după peste două decenii de grafie latină? Un roman tezist şi mediocru scris de Nicolae Dabija şi pe care are pretenţia să-l citească o ţară întreagă? Vedeţi că tipul acesta de „scriitori de baricadă ideologică” nu au deprins nici măcar de la clasicii prozatori ruşi arta sau măcar tehnica scrierii unui roman? Ei cred că aşa se scrie româneşte, dar asta înseamnă că avem de-a face cu nişte clone identitare încremenite în Eminescu, care habar nu au de Călinescu, Rebreanu, Slavici, M. H. Simionescu, Sorin Titel, Norman Manea, Mihail Sebastian etc.!

Rezistenţa prin cultură mai trebuie şi probată, adică să ni se ofere astăzi, după ce nu mai există un aparat de stat represiv, tot ceea ce au conservat şi creat în „taina universului singularizat” de atunci. Aşa ceva nu a existat nici atunci şi nu este nici acum. Aici, deja m-am convins, rezistenţa prin cultură este confundată cu rezistenţa la băutură şi la denigrarea benevolă a propriilor lor identităţi.

Măcar pictorii, sculptorii sau unii muzicieni au făcut ceva artă, căci scriitorii n-au făcut nimic altceva decît să se denigreze unul pe altul la KGB sau la partid spre a fi mai bine văzuţi. Nu calitatea Operei conta, ci bunăvoinţa KGB-ului şi a partidului, iar asta echivala cu talentul deja brevetat astfel. Sigur, unii au fost bunicei o dată în viaţa lor creatoare şi comsomolistă, iar aici îi putem cita cu mulţumire pe Ion Hadîrcă cu formidabila sa creaţie „Carnetul Comsomolistului” sau pe Nicolae Dabija, laureatul Premiului Comsomolului „Boris Glavan”. Vă daţi seama ce viitor creator strălucit ar fi avut dacă, prin destrămare, nu i-ar fi „trădat” URSS şi i-a lăsa să se descurce într-o limbă, cea română, totuşi străină lor, iar cînd afirm asta am în vedere scriiturile lor de după, puse în dimensiunile pe care şi le proiectează chiar ei. (va urma)