Era 16 Iunie 1904, o zi obișnuită în Dublin, dar una care avea să devină, fără ca nimeni să știe, cea mai celebrată zi din istoria literară, pentru că atunci cînd James Joyce, tînăr de douăzeci și doi de ani, cu buzunarele goale și vise considerate absurde, a zărit-o pe Nora Barnacle mergînd pe Nassau Street, totul s-a schimbat într-o clipă. Nora, o tînără de douăzeci de ani venită din Galway, angajată ca femeie de serviciu la Finn’s Hotel și fără nici un sprijin în lume, a privit spre el cu acea naturalețe a oamenilor care nu joacă niciodată un rol, moment în care destinul lor s-a legat irevocabil, chiar dacă nici unul nu înțelegea încă magnitudinea acelei întîlniri.

Au vorbit puțin, au stabilit o nouă întîlnire, iar peste șase zile au străbătut orașul împreună, discutînd ore întregi despre lucruri mărunte și lucruri mari, despre speranțe, despre vise, despre ce înseamnă să fii tînăr și să nu ai nimic altceva decît dorința de a trăi și, în acea plimbare, după cum avea să scrie Joyce mai tîrziu, Nora a fost cea care a spart bariera timidității, oferindu-i nu doar afecțiune, ci și confirmarea că el, tînărul necunoscut și încă neînțeles de nimeni, putea fi iubit fără rezerve.

Acea zi – 16 Iunie 1904 – va deveni, peste ani, ”Bloomsday”, ziua în care lumea întreagă comemorează Ulysses, romanul care a revoluționat literatura, dar atunci, pentru ei, nu era decît o plimbare, o apropiere, un început pe care nimeni nu îl putea anticipa.

Patru luni mai tîrziu, fără aprobarea familiilor, fără bani, fără siguranțe, James și Nora au fugit împreună din Irlanda, urcînd pe o navă care îi purta spre o viață de exil, lipsuri și nesfîrșită incertitudine, însă amîndoi au ales să se sprijine unul pe celălalt, convinși că dragostea lor era suficientă pentru a îndura orice greutate.

Au trăit treizeci și șapte de ani în afara Irlandei, mutîndu-se din Trieste în Roma, apoi în Zurich și Paris, unde Joyce scria febril, în timp ce Nora ținea familia laolaltă, îngrijea copiii, economisea fiecare bănuț, înfrunta realitatea dură a sărăciei și suporta izbucnirile de temperament ale unui artist chinuit de propriul său geniu, dar ea nu a renunțat niciodată, pentru că Nora nu era o femeie care să adore literatura, ci o femeie care îl iubea pe James, iar asta era de ajuns.

Joyce, adesea nesigur, impulsiv, consumat de propriile angoase, a găsit în Nora stabilitatea și sinceritatea pe care nu le întîlnise niciodată. Scrisorile lui către ea, păstrate cu grijă de Nora pînă la final, dezvăluie un bărbat vulnerabil, pasional, dependent emoțional de femeia care îl înțelesese cu adevărat. Nora, cu firea ei directă și naturală, i-a inspirat cele mai puternice personaje feminine, în special pe Molly Bloom, al cărei monolog final din Ulysses a rămas unul dintre cele mai impresionante momente din literatura universală.

În 1931, după douăzeci și șapte de ani trăiți împreună, s-au căsătorit doar pentru a le asigura copiilor legitimitatea cerută de societate, însă adevărata lor unire avusese loc în 1904, în ziua în care plimbarea lor prin Dublin s-a transformat în începutul unei vieți întregi.
Cînd Joyce a murit în 1941, Nora și-a pierdut centrul existenței, dar a continuat să trăiască încă un deceniu, vorbind despre el, păstrîndu-l viu în memoria lumii, vizitîndu-i mormîntul din Zurich, acolo unde, în cele din urmă, aveau să fie îngropați împreună, iar simpla inscripție a pietrei funerare ascunde o poveste care a schimbat literatura pentru totdeauna.

Astăzi, în fiecare 16 Iunie, oamenii sărbătoresc Bloomsday fără să știe că în spatele geniului lui Joyce s-a aflat întotdeauna o femeie fără pretenții, o femeie de serviciu venită din Galway, care l-a iubit atunci cînd nimeni nu o făcea, care i-a oferit stabilitate, curaj și viață, iar fără Nora Barnacle, Ulysses nu ar fi existat, iar lumea ar fi pierdut una dintre cele mai îndrăznețe opere ale tuturor timpurilor.

Uneori, destinul lumii se schimbă nu prin forța geniului, ci prin iubirea celui care stă lîngă el, pentru că omul care crede în tine îți poate transforma visul în eternitate. (Sursa: Terapia Prin Cultură)