Cine suntem cu adevărat şi de ce nu ştim să ne alcătuim?

Autor: Mihai CONŢIU

Identitatea de român, în cazul meu, nu mă întristează, nu mă face fericit, nu-mi generează sentimente de mîndrie, ci-mi conferă doar conştiinţa unei normalităţi. Ca parte neînsemnată a SISTEMULUI în care m-am născut, a trebuit să ajung la maturitate pentru a înţelege că n-am nici un drept să-l repudiez cu violenţa cu care o făceam atunci.

Condamnînd sistemul comunist românesc în care m-am născut, ar echivala cu auto-condamnarea propriei mele tinereţi şi a miracolelor specifice pe care le-am trăit. Am urît comunismul în timp ce adoram un capitalism de care nu poţi avea habar decît trăindu-l, nicidecum prin prisma lecturilor. Pro-occidentalismul celor din generaţia mea, printre altele, era şi o formă de protest împotriva politicii oficiale ale Partidului Comunist Român care-l prezenta în cele mai hidoase forme. Ulterior, pînă astăzi, constat că propagandiştii comunişti de odinioară nu erau chiar departe de adevăr.

Eram anticomunişti pentru că...

ne doream „libertăţile occidentale”, iar asta în condiţiile în care aveam una dintre cele mai strălucite şcoli, în care asimilam cunoştinţe pentru care tinerii de astăzi au nevoie de un număr cel puţin triplu de ani ca să înveţe cum o făceam noi atunci. Eram anticomunişti în condiţiile în care statul era obligat să-şi asigure absolut toţi cetăţenii cu un loc de muncă şi nimeni nu murea de foame. Eram anticomunişti pentru că statul marginaliza Biserica, deşi atunci credinţa era chiar autentică. Astăzi, Biserica a devenit mai abuzivă şi mai contestabilă decît comuniştii de atunci.

Eram anticomunişti pentru că ne imaginam că privilegiile nomenclaturii de atunci, în raport cu condiţia noastră socială, materială din acea vreme, ni se păreau strigătoare la cer. Acum, constatăm că aceste privilegii erau o normalitate acceptabilă, iar asta în comparaţie cu hoţii de partid şi de stat care ne rîd în nas cu dispreţ din palatele lor de fildeş.

Eram anticomunişti pentru că nu ştiam ce înseamnă analfabetismul şi incultura aduse de noile libertăţi democratice, că nu aveam acces la pornografie, că regimul comunist nu permitea tuturor curvelor umane să se transforme în modele demne de urmat de către tineri întruchipate în: politicieni de tip Gigi Becali sau un Mihai Ghimpu de la Chişinău; fotbalişti analfabeţi; amante sau neveste de fotbalişti; manelişti; piţipoance care substituie muzica nudităţii exhibate; vestimentaţie sumară, sexy pentru tinerele eleve de şcoală încă de dinaintea apariţiei primului ciclu menstrual etc.

Eram anticomunişti pentru că nu aveam acces la toate bunurile materiale pe care, astăzi, majoritatea populaţiei le poate doar admira în vitrine.

Acum avem tot ceea ce ne doream atunci...

şi ne simţim tot mai săraci, însinguraţi şi lipsiţi abuziv de propria identitate. Ne-am adaptat, unii dintre noi, cu uşurinţă noilor vremuri, însă memoria ne doare cumplit. Cei care „au luptat” 45 de ani împotriva comunismului pentru a ne democratiza au avut alte socoteli în privinţa noastră. Atunci, cînd vizitam, rareori, Occidentul, eram priviţi ca nişte ciudăţenii, ni se ofereau privilegii să rămînem acolo în calitate de activişti anticomunişti, de luptători pentru eliberarea ţării noastre de sub dictatura comunistă, căci, oricum, era o dictatură, alta decît cea a democraţiei.

„Eliberatorii” noştri nu ne-au vrut democratizare spre a le fi egali şi nici nu ne permit acest lucru. Astfel, constatăm că nu suntem, pentru ei, nimic altceva decît o piaţă de desfacere. Pentru a ne păstra statutul de piaţă de desfacere pentru ei, a trebuit să le încredinţăm întreaga avuţie naţională spre a ne-o administra în propriul lor beneficiu. Am ajuns să ne cumpărăm de la ei, în calitate de patroni, propriile noastre rezerve naturale sau producţii autohtone, cum ar fi petrolul, gazele, materialele siderurgice şi altele.

Ca ţară, României nu i se va permite ca nici peste 100 de ani să ajungă la gradul de independenţă naţională economică şi politică de la sfîrşitul anului 1989. Ruşii ne-au permis o libertate absolută în acest sens atunci cînd făceam parte din acelaşi bloc militar, Tratatul de la Varşovia, şi economic, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), însă „eliberatorii noştri” ne-au înrobit iremediabil, ca monedă de schimb pentru „democraţia” pe care, chipurile, ne-au oferit-o.

Acum avem tot ceea ce ne doream atunci, pînă în 1989, iar asta în schimbul renunţării la reala, autentica independenţă a ţării, în favoarea americanizării artificiale, a dezumanizării şi alienării individuale. (va urma)