Cei care plătesc cu viața

Autor: Mihai CONȚIU

Obiectiv vorbind, dincolo de dramatismul implacabil provocat de moartea unui om apropiat, este firesc să ne referim și la afacerile relativ profitabile ale celor care ”contribuie” la înmormîntări. După cum am constatat deseori, unele înmormîntări sunt la fel de costisitoare ca și nunțile. Printre indispensabilii ”negustori” care, contra cost, ”contribuie” la o înmormîntare, este suficient să-i amintim pe ”făuritorii de sicrie”, ”artiștii florari” care, tot contra cost, livrează coroane și jerbe, proprietarul mașinii care îl duce pe cel decedat pe drumul fără întoarcere, groparii și, firește, inevitabila biserică în care este depus cel dus dintre vii și care, se înțelege, și prin asta se întreține, alături de botezuri, nunți și mulțimile de slujbe religioase, c-așa-i datina din străbuni!

Personal, am fost la atîtea înmormîntări încît am decis să nu mai merg nici la propria mea înmormîntare. Nu cu mult timp în urmă, am fost la înmormîntarea unui tată al unui bun prieten de-al meu, într-un sat al cărui nume nu-l dau din motive lesne de înțeles. Am participat, se înțelege, la ritualul priveghiului, iar mai apoi am aflat, cu surprindere, că preotul satului întîrzie mai mult din cauză că ținea slujba bisericească înaintea înmormîntării, adică acasă, la alt decedat. Spun că ”am aflat cu surprindere” deoarece nu am înțeles de ce preotul nu a defalcat, ca să zic așa, cu cîteva ore cele două ritualuri, însă, mai apoi, m-am dumerit.

Într-un final, preotul și-a făcut apariția, a oficiat slujba mortuară și, plasîndu-se în fruntea cortegiului funerar, ne-am deplasat spre cimitir, însă, la o intersecție, după ritualul religios cuvenit al preotului, a trebuit să așteptăm deoarece aceeași față bisericească trebuia să preia, de la o altă intersecție, celălalt cortegiu ce-l însoțea pe al doilea decedat și pe care l-a însoțit pînă la cimitir, iar mai apoi a revenit și s-a plasat în fruntea cortegiului nostru pînă la același cimitir. Ajunși aici, adică la cimitir, cu ”mortul nostru”, am fost nevoiți să ni-l jelim timp mai îndelungat, iar asta din pricină că preotul trebuia să-i oficieze slujba de înmormîntare celuilalt plecat dintre cei vii. În fine, a ajuns și la ”mortul nostru”, a oficiat tot ceea ce era de cuviință, groparii și-au făcut datoria, iar noi, cei vii din preajma gropii astupate, ne-am urnit spre un restaurant pentru a participa la masa de pomenire.

Ajunși aici, am fost nevoiți să așteptăm destul de mult timp ca să vină preotul să binecuvînteze masa de pomenire întrucît, ați înțeles deja, era cu binecuvînarea la masa de pomenire a ăluilalt mort. Să nu credeți că scriu despre această lungă așteptare a preotului ”pentru că-mi ardea gîtul de un vin sau că stomacul mi se revolta de foame”, ci pentru că am înțeles ”afacerea pragmatică” a preotului cu înmormîntările.

Subiectiv vorbind, cred că, din perspective creștinești și pioșenie față de cei dispăruți, preotul ar fi trebuit să separe aceste înmormîntări cu o oră sau două, nu să le oficieze ”la grămadă”. Nu a făcut-o, cred, deoarece s-a gîndit mai mult la ”timpul lui”, considerînd că e mai pragmatic să ”încaseze două taxe mortuare” în același timp. Timpul costă bani, nu?, dar chiar așa?

Un străvechi banc sună astfel: Un tip dintr-un sat îl întreabă pe un om din alt sat: ”Băi, la voi mortul se îngroapă tot cu popă?” Celălalt îi răspunde: ”Nu, la noi popa rămîne afară!” V-am spus toată această întîmplare reală ca să înțelegeți de ce prefer să fiu înmormîntat cu lăutari, chefuri și glume, dar nu cu preot! Dacă vă imaginați că eu sunt ”profanator”, vă înșelați! Mai recitiți încă o dată acest text!