Misterele Chişinăului şi „rezistenţa prin cultură”

(Arhivă recuperată)

Autor: Mihai CONŢIU

Cu „riscurile juridice de rigoare”, eufemistic, eu, vorbind, reiau această rubrică de la începuturile mele de la „Moldova Suverană”. Atunci, Nicolae Dabija şi „Literatura şi Arta”, datorită ziarului nostru, nu altcuiva sau mai ştiu eu cărei „rezistenţe prin cultură”, au intrat în „istoria provincială a presei” prin cele mai neînchipuite atacuri declanşate împotriva mea şi a lui Ion Berlinski. Este drept că pe Berlinski îl atacase şi anterior, iar asta din cauză că, aveam să mă conving cu timpul, este printre puţinii intelectualii de aici care nu poate fi şantajat, care nu a făcut niciodată concesie fostului KGB sau puterii sovietice.

Atunci cînd se făceau cărţile, cînd erau triaţi „românii basarabeni siguri”  pentru securiştii români, se turnau unul pe altul doar ca să prindă un loc fruntaş, de „persoană de încredere”, la fel cum o făceau şi la KGB pe vremea URSS. Chiar publicistul Viorel Mihail, acum cîţiva ani, îmi spune că Val Butnaru, căruia i-a botezat fetele, l-a caracterizat a fi drept KGB-ist la securiştii români doar pentru a-şi asigura el un loc privilegiat în „cauza românească”. Am tendinţa să-l cred pe Viorel deoarece trecerea timpului l-a cam confirmat.

Pe Berlinski l-au exclus din „cauza românească” pentru că spune ce gîndeşte pe loc şi din paradoxalul motiv că nu putea fi şantajat cu ceva mizerabil din perioada sovietică. Tovarăşul securist român Zaharescu ar putea să confirme acest lucru dacă n-ar fi... un securist ceauşist! Cînd „exponenţii elitei intelectuale” au crezut că au o victorie – au pierdut! După ce Filat şi Diacov l-au lăsat pe Berlinski fără o pîine, în 2001 (ulterior şi Stepaniuc i-a falimentat „Tineretul Moldovei”), acesta, făcîndu-şi stagiul de şomer de nevoie, a acceptat să fie redactor-şef la „Moldova Suverană”. Abia atunci „unioniştii” şi-au frecat mîinile cu satisfacţie: „Gata, l-am făcut pe Berlinski comunist! Acum nu se mai poate uita în trecutul nostru sovietic şi compromis!” La ora actuală, Berlinski este ceea ce a fost şi pe vremea URSS – neagreat nici de ruşi, dar nici de aceiaşi colaboraţionişti sovietici transformaţi în „români-basarabeni”. Diferenţa constă în faptul că Berlinski cîştigă moral, iar „elita intelectuală unionistă”, ca pe vremuri, cîştigă material şi în privilegii. Mai poate fi acuzat Berlinski pentru că se declară ateu?

Revenind la atacurile declanşate împotriva noastră de „Literatura şi Arta” după debutul rubricii „Martor ocular”, am constatat că mulţi nătîngi, nedornici de adevăr, de lecturi de documentare şi mancurtizaţi, chiar i-au şi crezut pe dulăii bătrîni de la această publicaţie. Timpul a demonstrat că noi am avut dreptate. Dabija a îmbătrînit şi el cu nişte ani înaintea noastră, iar noi, firesc, călcăm pe „urma lui biologică”, nu şi cea morală sau intelectuală. Acum, prigonitorul nostru vrea să se „mistifice” în prozator, numai că şi aici dă greş, demonstrîndu-ne cît de mediocră poate fi proza de aici atunci cînd vrea să aibă valenţe româneşti. În copilărie, credeam că bătrîneţea înţelepţeşte omul. M-am înşelat.

Parafrazîndu-l pe un scriitor român, vin să spun şi eu că bătrîneţea este şi obositoare, şi costisitoare, şi senilă, şi, mai ales, inevitabilă. Ea, bătrîneţea, poate fi frumoasă, dar numai pentru cei din jur, atunci cînd pot profita de radiaţiile bunătăţii şi detaşării ei. Vîrstele de 70, 80 sau 100 de ani nu sînt frumoase, ci, pur şi simplu, satisfăcătoare pentru cel care le trăieşte cu disperarea de a mai „prinde nişte ani în plus”. De unde frumuseţe, cînd este vorba doar de disperarea egoistă de a mai trăi măcar în gînd „lucrurile tinereţii”?

Am recurs la această mică digresiune spre a vă spune una tare de tot: Întreaga omenire, mai ales toate popoarele Pămîntului care au trăit sau au încă regimuri comuniste, dar şi marile universităţi occidentale în care se studiază marxism-leninismul, ştiu că îndemnul lozincă (pentru că nici sintagmă nu-i pot spune, deşi „prozatorul” Dabija crede că-i o frază) „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi” aparţine mamei lui, nu lui Lenin. Iată cum scrie el în fosta publicaţie a Uniunii Scriitorilor „Literatura şi Arta”: „Lui Lenin i se atribuie o frază: „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” (care-i aparţine mamei mele, care o auzise şi ea de la mama ei, care, la rîndu-i, o auzise de la maica ei, şi aşa mai departe, fără ca nici una dintre ele să-l fi citit pe Lenin), dar fraza ideologului bolşevic e un pic alta: „Ucideţi, ucideţi, ucideţi!” Alo, infirmeria, ce înseamnă asta? (va urma)