Articol de Alexander Stubb (fost premier și ministru de Externe al Finlandei)

La trei zile de la de declanșarea războiului din Ucraina i-am trimis un mesaj pe telefon lui Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe. L-am rugat: „Te rog, te rog, oprește această nebunie. Ești singurul care poate să-l oprească”. Mi-a răspuns în mai puțin de un minut: ”Pe cine? Zelenski? Biden?”, scrie THE FINANCIAL TIMES, potrivit RADOR.

Am mai încercat o dată. Dar răspunsul a venit direct din manualul lui Vladimir Putin, dînd vina pe Occident și urmînd linia oficială, „denazificare” și tot tacîmul. Acela a fost momentul în care am conștientizat că ordinea mondială liberală era supusă unui atac grav.

Există în istorie momente în care vechea ordine moare și una nouă așteaptă să se nască – 2022 a fost unul dintre ele.

Există multe evenimente care pot fi interpretate în mod plauzibil ca marcînd sfîrșitul erei post-război rece: 9/11 și războiul din Irak; criza financiară; anexarea Crimeei de către Rusia. Însă atacul Rusiei în toată puterea cuvîntului împotriva Ucrainei în 2022 a fost ceva aparte. El a părut că forțează restul lumii să aleagă o tabără.

Există în Occident prejudecata larg răspîndită cum că întreaga lume e unită în sprijinul Ucrainei. Nu e. Există consolarea că mai mult de 140 din cei 193 de membri ai ONU au condamnat Rusia. Însă cei 35 care s-au abținut reprezintă mai mult de jumătate din populația planetei.

Chiar mai important, doar în jur de 40 de țări, majoritatea occidentale, au adoptat sancțiuni contra Rusiei. Din Asia sunt doar două, din Africa și America Latină nu e nici măcar una. Poate că Rusia e izolată de Vest, dar nu și de restul lumii.

Noua ordine mondială va fi determinată de un triunghi al puterii care oscilează între Vestul global, Estul global și Sudul global. Vestul global – în esență SUA, UE și aliații lor, vreo 50 de țări cu totul – vor să conserve ordinea liberală actuală.

La cealaltă extremă, Estul global – China, Rusia, Iran și vreo 20 de țări care le susțin – vor să răstoarne ordinea liberală și să creeze noi norme și instituții care să pună accent mai puțin pe punerea în comun a suveranității și mai mult pe puterea tradițională a statului și pe tranzacție.

Sudul global – condus de țări precum India, Arabia Saudită, Africa de Sud, Nigeria și Brazilia – cuprinde 125 de state din Asia, Africa și America Latină. Pentru multe dintre aceste țări relevanța războiului din Ucraina nu ține atît de hegemonie, cît de securitatea alimentară, energie și inflație.

Sudul global nu ține neapărat să ia partea vreunei tabere, deocamdată. Expectativa e una dintre modalitățile prin care își poate atinge obiectivele și poate configura ordinea pe cale să se nască.

Vestul global greșește atunci cînd definește noua ordine drept o luptă între democrații și autocrații. Situația e mult mai complexă. Estul global e interesat de putere și de gestionarea dependențelor. Sudul global e interesat de mijloace de acțiune, de reprezentare și de creștere și dezvoltare economică.

Dacă Vestul global vrea să mențină în funcțiune rămășițele ordinii mondiale liberale, el va trebui să poarte o politică externă mai adecvată. Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să-și sacrifice valorile pe altarul intereselor. Înseamnă a asculta și a dialoga mai degrabă decît a predica și a moraliza.

Estul global s-a dovedit a fi mai priceput la jocul convingerii. În ciuda expansionismului ei, Rusia nu poartă povara unui trecut colonial, cel puțin nu în Africa și America Latină. China a creat în mod abil relații de dependență în domeniile finanțelor, infrastructurii și materiilor prime după războiul rece, devenind pe parcurs cel mai mare partener comercial pentru 120 de țări.

Lumea se confruntă acum din nou cu o alegere. Va fi ea capabilă să pună capăt războiului și să găsească un nou sistem de cooperare? Sau competiția dintre marile puteri va duce la o intensificare a conflictului, poate chiar la un război mondial?

Dar poate că alegerea nu e una binară. Ca întotdeauna, miza va fi o mixtură de valori, interese și putere. Predicția mea e că vom asista la apariția mai multor ordini regionale și mai multor alianțe parțial suprapuse. Nu va exista o unică putere dominantă. Și chiar dacă valorile și sistemele lor politice sunt diferite, toate puterile sunt nevoite să rezolve probleme, unele unice, altele comune.

E foarte probabil ca actualul deceniu să configureze ordinea mondială pentru tot restul acestui secol. La fel cum s-a întîmplat în 1919 cu înființarea defectuoasă a Ligii Națiunilor, în 1945 cu constituirea ONU și în 1989, cînd mulți dintre noi credeam că restul lumii va accepta în cele din urmă cei trei piloni ai unei societăți de succes (democrația liberală, economia de piață și disponibilitate față de globalizare), e posibil ca acum să greșim, să ne iasă bine ori să picăm undeva între aceste două extreme.

Trebuie să evităm greșelile lui 1919, să învățăm de pe urma balanței puterii constituite în 1945 și să facem din ordinea liberală a lui 1989 un model universal atractiv.