...care, după primul tur, au lăsat în cursă doar cei doi candidaţi pe care-i ştiţi deja: centristul Emmanuel Macron şi reprezentata extremei drepte naţionaliste şi populiste, Marine Le Pen.

Ciudate, spun, deoarece miza profundă a fost, pentru prima oară în istoria celei de-a V-a Republici, statutul european al Franţei. Pe fond, să vedem despre ce a fost vorba: pe de-o parte propunerea ca ţara să-şi continue drumul său european, consolidînd şi avansînd rapid spre o nouă etapă de cooperare la nivelul motorului franco-german şi apoi a existenţei Europei anunţate în recenta Declaraţie de la Roma. Pe de altă parte, drumul prefigurat în platforma politică a extremiştilor-naţionalişti din Frontul Naţional, care presupune pentru Franţa ceva mai mult decît ce este acum BREXIT, adică nu numai ieşirea din UE şi restaurarea graniţelor naţionale, ci şi părăsirea Comitetului Militar al NATO, relaţii strategice privilegiate cu Rusia...

A fost o bătăile de viziuni politice? Desigur. Dar, aş spune, a fost în primul şi în primul rînd o mare luptă pe programele de supravieţuire economică. Conectate la Europa (cazul Macron), ostile Europei (Marine Le Pen). Politica a fost lăsată în planul secund, căci în mintea tuturor, francezi şi europeni (dar şi a marilor partenerilor internaţionali), a fost întrebarea dacă, da sau nu, Franţa avea să decidă să se retragă între limitele propriilor frontiere, denunţînd şi anulînd toate acordurile europene, dar şi cele internaţionale din care face parte prin UE, dacă decizia electoratului francez urma să fie repetarea, la o scară cu mult mai mare, a ceea ce începe să devină marea problemă a Marii Britanii.

Alegătorii olandezi fuseseră puşi exact în faţa aceluiaşi tip de dilemă, adică au trebuit să aleagă propunerea similară a lui Geert Wilders (colegul de convingeri politice al doamnei Le Pen) de a ieşi din UE sau să prefere continuarea proiectului european. Naţionalismul a fost înfrînt. Avea o şansă în Franţa? Mai are şanse reale oriunde altundeva în Europa?

Răspunsul real nu ţine de principii, ci de valoarea demonstrată sau nu (sau posibil sau nu de demonstrat) a propunerilor economice. Altfel, tezele populiste au farmecul pe care-l va avea oricînd, pe vreme de criză, orice promisiune: că totul va fi bine şi frumos, că totul va aparţine poporului (în cazul ăsta de acum, poporului francez i se dădea asigurarea că urma „să se mute la Palatul Elysee”), că ţara va fi curăţată de complet şi definitiv de făcătorii de rele şi de profitorii care atacă nemilos sistemele de protecţie socială, că, de acum, francezii vor fi stăpînii destinului Franţei etc. etc. Dar alegătorii francezi au înţeles la justa ei valoare imensa (chiar incalculabila) lovitură pe care o poate reprezenta, pentru viaţa lor de fiecare zi, intrarea ţării lor într-o auto-izolare.

„Acest moment electoral a arătat, cu o forţă pe care puţini au anticipat-o, că structurarea clasică a peisajului politic francez este pe punctul de a se dizolva.”
Deci au decis acum, convingerea mea este că vor avea aceeaşi opţiune şi pentru turul 2 de pe 7 mai, să voteze împotriva extremismului. Dar asta nu înseamnă, nici măcar de departe, că Franţa va fi scutită de probleme. Asta pentru că acest moment electoral a arătat, cu o forţă pe care puţini au anticipat-o, că structurarea clasică a peisajului politic francez este pe punctul de a se dizolva. Dreapta şi stînga (cu deosebire socialiştii) vor intra foarte curînd într-un proces de prefaceri profunde, fiind vizibilă lipsa de apetenţă a electoratului pentru ceea ce ar mai putea reprezenta ele pe viitor ca forţă de joc şi capacitate de influenţă.

Au fost acum învinse fără drept de apel de un partid cu doar un an de existenţă, apărut chiar de nicăieri, dar populat de figuri din clasa superioară a managementului profesionist, tineri şi foarte tineri în care analiştii sunt obligaţi să investească acum o cotă de credit mai mare decît s-ar fi produs în condiţii obişnuite. De ce? Un exemplu, pe cît de cunoscut, pe atît de dramatic: Francois Fillon, omul despre care se spunea că va cîştiga sigur, se făceau deja în jurul lui cabinete ministeriale, nu exista nici cel mai mic dubiu că va fi într-adevăr „marele patron”.

Au început apoi dezvăluirile, apoi s-a deschis ancheta privind remuneraţiile de care ar fi beneficiat în mod ilicit soţia sa, scandaluri denumite cu delicateţe „les affaires”. Şi gata. Exact cum, în cazul doamnei Le Pen, sunt suspendate (dar nu anulate) anchetele privind folosirea banilor publici (şi ai celor europeni) pentru deconturi ilegale în favoarea celor din grupul său. Singurul candidat în jurul căruia nu s-a prea făcut scandal a fost Melenchon. Nu s-a făcut deoarece definirea lui iniţială sub eticheta de „extremă stîngă” a fost suficientă pentru a face să sune toate clopoţelele de alarmă.

„Luni dimineaţa, piaţa bursieră franceză a început cu un salt de 4%... într-atît de mare fusese spaima că, prin absurd, doamna Le Pen ar fi ajuns pe prima poziţie.”
Aşa se face că, imediat după anunţarea rezultatelor, principalii reprezentanţi ai clasei politice (cu excepţia lui Melenchon, care nu a vrut încă să se pronunţe) au anunţat, pe un ton extrem de solemn, că-l vor susţine pe Macron pentru turul II. Şi nimeni n-a făcut asta în favoarea doamnei Le Pen. Ceea ce, de facto, constituie un adevărat „cordon sanitar” în jurul Frontului Naţional, exact cum s-a petrecut odinioară în cazul candidaturii lui Jean Marie le Pen la Preşedinţia Franţei sau a grupului pe care, efemer (cu ajutorul lui Corneliu Vadim Tudor), încercase să-l constituie în Parlamentul European.

Reacţia Europei, auzeam aseară la Paris, a fost într-adevăr una de supravieţuire. Şi am şi un argument: luni dimineaţa, piaţa bursieră franceză a început cu un salt de 4%... într-atît de mare fusese spaima că, prin absurd, doamna Le Pen ar fi ajuns pe prima poziţie. Să vedem ce urmează, pînă în seara zilei de 7 mai nimeni nu ştie ce urmează să se întîmple cu adevărat, dar dacă Macron va fi noul Preşedinte al Republicii Franceze, înseamnă că Europa a trecut cu bine pe lîngă o explozie care avea potenţialul de a distruge întregul edificiu european. Iar aceste alegeri de acum sunt şi ele un preambul al legislativelor care urmează la finele acestui an, acolo unde se va şti care partid, cu cine în frunte, va mai reuşi să reziste în ceea ce este acum o furtună deja trecută la nivelul de uragan.

Articol preluat de pe blogul lui Cristian Unteanu din Adevărul.ro