În arhivele aviației mondiale, un singur nume continuă să provoace neliniște, fascinație și întrebări nerostite: Erich Hartmann. A zburat în 1.404 misiuni de luptă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a doborît 352 de avioane aliate, un record care pare imposibil de depășit în epoca modernă.

Piloții sovietici îl porecliseră „Diavolul Negru”, iar pe capul lui fusese pusă o recompensă de 10.000 de ruble (echivalentul a luni întregi de salarii la vremea aceea). Germania îi acordase cea mai înaltă distincție militară, una rezervată doar pentru 27 de oameni în tot războiul. În ciuda tuturor acestor misiuni și riscuri, Hartmann nu a fost niciodată doborît de focul inamic.

A aterizat forțat de 16 ori, dar întotdeauna din alte motive: defecțiuni tehnice sau resturile avioanelor inamice în care intrase la distanțe absurde. Secretul său nu era nici nebunia, nici talentul „genial”. Era disciplina.

Prima lui misiune aproape că i-a fost fatală. Pe 14 Octombrie 1942, nerăbdător și sigur pe sine, tînărul Hartmann a văzut 10 avioane sovietice sub formație. Mentorul îl avertizase să nu intre în atac. A ignorat. A accelerat. A ratat. A rămas fără combustibil. A fost nevoit să aterizeze forțat.

Ca pedeapsă, comandantul l-a trimis la muncă la sol 3 zile, un detaliu aparent minor, pînă în clipa în care colegul său de cameră, trimis în misiunea care fusese inițial a lui, a murit într-un accident cauzat de o defecțiune tehnică. Pentru Hartmann, experiența nu a fost o lecție. A fost un șoc. Din acea zi, a adoptat un motto pe care îl va repeta tuturor piloților tineri aflați sub comanda sa: „Zburați cu capul, nu cu mușchii.”

Majoritatea piloților se lăsau atrași în dueluri aeriene spectaculoase, răsuciri, viraje imposibile, dar și extrem de riscante. Hartmann a refuzat acest stil. A creat o metodă simplă, rece, aproape clinică: Vezi → Decide → Atacă → Retrage-te! Observa inamicul. Analiza rapid situația. Ataca o singură țintă. Apoi se retrăgea imediat, fără urmă de ezitare, pentru a reevalua. Această disciplină avea să devină marca lui.

Hartmann a învățat tehnica de la mentorul său, Edmund Robmann, rănit la braț și incapabil să stea într-o luptă prelungită. Robmann urmărea ținta de sus, alegea un avion vulnerabil și se lansa asupra lui într-un picaj scurt, trăgînd de la o distanță absurd de mică. Hartmann a dus metoda la extrem: nu trăgea pînă cînd avionul inamic nu îi umplea complet parbrizul. Regulă simplă: Dacă vezi doar avionul, nu cerul în jurul lui, ești suficient de aproape. Era atît de riscant încît, de mai multe ori, explozia țintei i-a lovit propriul avion cu resturi. Dar eficiența era devastatoare: un singur atac, o singură rafală, o singură victorie.

Cînd celebrul pilot britanic de testare Eric Brown l-a întrebat cum a reușit un asemenea record, Hartmann a dat un răspuns surprinzător de pragmatic: trăgea doar de la distanță foarte mică; se baza pe slăbiciunile armamentului defensiv sovietic; nu își urmărea niciodată ținta dacă aceasta scăpa. Dacă inamicul avea inițiativa, Hartmann se retrăgea, oricît de mult i-ar fi cerut ego-ul să continue. Supraviețuirea era întotdeauna prioritară.

Pînă în anul 1943, Hartmann devenise deja o legendă. Într-o zi din Iulie, a doborît șapte avioane. În anul 1944, a depășit 300 de victorii.

După decorarea cu Diamantele Crucii de Cavaler, i s-a cerut să fie transferat la programul de testare a noului avion Me 262, primul avion de vînătoare cu reacție german. Era o misiune considerată de elită. El a refuzat. Și-a cerut anularea transferului pe motiv de loialitate față de unitatea lui, Jagdgeschwader 52. A recunoscut mai tîrziu că a fost cea mai mare greșeală a vieții sale.

Un alt principiu îl definea: „Nici o victorie nu merită viața unui wingman.” Wingman este pilotul care zboară în pereche cu pilotul principal, concept esențial în aviația militară. Rolul wingman-ului este să protejeze spatele și flancurile liderului, să mențină o conștientizare situațională generală și să acționeze ca o pereche tactică, dar operează dintr-un avion separat, nu din același cockpit cu liderul.

Pe 8 Mai 1945, în ultima zi a războiului în Europa, Hartmann era încă în aer. A surprins un Yak-9 sovietic executînd acrobații și l-a doborît, a 352-a sa victorie. Cîteva ore mai tîrziu, Germania capitula.

După predarea către americani, Hartmann a fost transferat sovieticilor conform acordurilor de la Yalta. Pentru sovietici, „Diavolul Negru” nu era un prizonier oarecare.

I-au cerut să spioneze, să colaboreze, să-și trădeze camarazii. A refuzat. L-au acuzat pe nedrept de crime de război și l-au condamnat la 25 de ani de muncă silnică.

A petrecut un deceniu în lagăre: izolare pe beton rece; hrană minimă; tortură psihologică; amenințarea familiei; alimentare forțată în timpul grevei foamei.

Fiul său, Erich-Peter, s-a născut în 1945 și a murit la doar 3 ani, în 1948. Hartmann nu l-a văzut niciodată. Disciplina care îi salvase viața în cockpit l-a ținut în viață și aici. În anul 1955, după 10 ani exact, a fost eliberat.

În anul 1956, Hartmann a intrat în noua Forță Aeriană a Germaniei de Vest. A comandat unitatea JG 71 „Richthofen”, care opera avioane cu reacție F-86 Sabre. Apoi a venit tranziția la controversatul F-104 Starfighter. Hartmann a avertizat imediat: avionul era periculos la altitudine joasă, instabil și nepotrivit pentru misiuni tactice. A cerut evaluări înainte de achiziții masive. Superiorii l-au ignorat.

Realitatea avea să-i dea dreptate într-un mod tragic: 282 de accidente și 115 piloți germani morți în timp de pace. Hartmann a devenit vocal. Prea vocal pentru un sistem care prefera liniștea birocratică în locul adevărului incomod. În anul 1970, a fost forțat să se pensioneze anticipat. Motivul concedierii a fost aceeași filosofie care îl făcuse cel mai eficient pilot al istoriei: refuzul de a accepta riscuri inutile atunci cînd viețile oamenilor depindeau de asta.

Hartmann a murit în 1993, la 71 de ani. În anul 1998, Rusia l-a achitat postum de acuzațiile fabricate. În anul 2016, unitatea JG 71 i-a pictat din nou simbolul, laleaua neagră, pe un Eurofighter Typhoon modern.

Moștenirea lui nu stă doar în recorduri. Stă în paradoxul care l-a creat: cel mai de succes pilot de vînătoare din istorie a cîștigat pentru că a refuzat să lupte atunci cînd condițiile nu erau în favoarea lui. „Nu încercați să doborîți 5 într-o zi și 10 mîine,” îi sfătuia el pe tineri. „Doar unul pe zi. Veți trăi mai mult.”

Majoritatea poveștilor despre piloți glorifică agresivitatea. Povestea lui Hartmann glorifică altceva: disciplina, răbdarea și curajul de a spune NU, chiar și atunci cînd toată lumea te împinge înainte. El nu a fost doborît nici în aer, nici în lagăr, nici atunci cînd a înfruntat un sistem corupt. Unele victorii, se pare, nu au nimic de-a face cu avioanele doborîte. (Sursa. Ochiul Minții)