De ce se arată nemulţumit şeful fiscului?

Cînd s-a mai văzut, s-a mai auzit ca încasările în bugetul ţării să crească mai repede decît economia? Ei iată, anul trecut, cum s-ar zice, s-a întîmplat minunea. În bugetul public naţional s-au acumulat venituri cu peste un miliard şi jumătate lei mai mult decît în anul anterior. Adică, volumul încasărilor a sporit cu mai bine de 8 procente şi există toate premisele ca creşterea veniturilor în bugetul ţării să depăşească ritmul de dezvoltare economică.

Desigur, creşterea produsului intern brut după nouă luni s-a ridicat la nivelul de 8 procente, însă ca urmare a restrîngerii activităţii multor domenii ale economiei, precum agricultura, construcţiile, în ultimele luni ale anului, tradiţional, extinderea economică încetineşte. Implicit, scade avîntul economic, ceea ce face ca procentul creşterii economice să dea în jos. Aşa că se poate spune de pe acum că ritmul evoluţiei economiei noastre va fi sub nivelul creşterii veniturilor în bugetul public naţional.

Totuşi, în primele zile ale anului, l-am surprins pe Ion Prisăcaru, şeful Inspectoratului Fiscal Principal de Stat, învăluit de o stare de insatisfacţie, de nemulţumire. Nu avea temei să fie încîntat de performanţele istorice ale serviciului fiscal al ţării din mai multe motive. În primul rînd, sarcinile anuale de acumulare a veniturilor în bugetul ţării nu au fost îndeplinite. Vă închipuiţi, nu au ajuns doar 139 de milioane lei ca lucrătorii serviciului fiscal să acumuleze încasări de 20,13 miliarde de lei, cît a fost preconizat pe durata anului trecut, adică s-a admis o ratare de nici 1 procent! Cum să nu-ţi ieşi din pepeni în atare situaţie? E ca şi cum i s-ar întîmpla unui atlet care se poticneşte chiar la un pas de finiş! Or, chiar cu o lună înainte de încheierea anului, adică în noiembrie, îndeplinirea planului preconizat de acumulare a veniturilor în bugetul public naţional era văzut ca şi lucru făcut. Rămînea de ridicat ritmul de creştere a încasărilor bugetare doar cu o cotă minusculă, mai mică de 0,1 la sută.

Dar, în luna decembrie, trecut, Parlamentul ţării a modificat Legea bugetului de stat pentru 2013, suplimentînd în mod substanţial veniturile, ceea ce pentru lucrătorii fiscali a echivalat cu o avalanşă de zăpadă din munţi care loveşte o echipă de alpinişti. În consecinţă, sarcina pentru luna decembrie de acumulare a încasărilor a săltat brusc la nivelul de 1 miliard 111milioane lei, doar la nivelul bugetului de stat. Dar şi în aceste condiţii de forţă majoră lucrătorii fiscali nu au cedat, au făcut faţă noilor sarcini stabilite de conducerea ţării. Acumulările în bugetul statului au crescut cu 404 milioane lei faţă de anul trecut, alegîndu-se doar cu restanţă de 59 milioane de lei.

O altă „surpriză” pentru lucrătorii serviciului fiscal a fost decizia de-a scuti întreprinderile de stat, îndeosebi cele din sectorul energetic, de plata dividendelor. Drept urmare, bugetul de stat s-a lipsit de o sursă de venituri în valoare de 180 milioane lei. Adică, dacă nu s-ar fi recurs la acest act de „caritate” din partea conducerii statului, respectiva sumă ar fi fost suficientă nu doar pentru îndeplinirea planului preconizat de venituri în bugetul ţării, ci, pentru prima dată în istoria ţării, ar fi asigurat o depăşire reală a sarcinii anuale de acumulare a încasărilor. Or, neexecutarea celor 139 milioane lei la bugetul public naţional lesne putea fi acoperită de suma de 180 milioane lei, valoarea dividendelor neplătite de întreprinderile de stat.

Probabil, Ion Prisăcaru, drept gest de autoliniştire, ar fi putut să invoce aceste două decizii ale conducerii statului, pentru a justifica ratarea sarcinii preconizate de acumulare a veniturilor în bugetul public naţional. Unde mai pui că suma încasărilor care nu s-au făcut anul trecut în bugetul public naţional este incomparabil mai mică decît cea din 2012. Însă, dumnealui este conştient că administrarea fiscală poate fi perfecţionată în mod considerabil prin modificarea legislaţiei, prin extinderea bazei fiscale, determinînd tot mai mulţi contribuabili să accepte conformarea benevolă, astfel reducînd proporţiile evaziunii fiscale în ţară care încă sînt destul de mari.

Din păcate, spune dumnealui, serviciul fiscal este nevoit să recurgă la metode neobişnuite de administrare fiscală. Să zicem, spre sfîrşitul anului trecut, activitatea băncilor comerciale din ţară a fost perturbată de demersurile serviciilor fiscale teritoriale prin care s-a solicitat informaţia operativă privind achitarea salariilor de către agenţi economici, instituţii, organizaţii. Conducerea Inspectoratului Fiscal s-a văzut silită să recurgă la această măsură neordinară pentru a identifica contribuabilii, persoane juridice, care nu achită contribuţiile în bugetul asigurărilor sociale de stat şi, în ultimă instanţă, conduce la zădărnicirea realizării bugetului ţării.

Este o acţiune forţată, recunoaşte Ion Prisăcaru, dar nu a putut fi evitată, deoarece aceste date se depun doar la Casa Naţională de Asigurări Sociale(CNAS) cu o întîrziere de 2-3 luni. Adică, în virtutea legislaţiei existente, serviciul fiscal ar fi putut primi un raport exhaustiv despre achitarea contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale tocmai către mijlocul lunii februarie, curent. În timp ce, măsurile de constrîngere a contribuabililor datornici, menite să asigure îndeplinirea sarcinilor stabilite pentru anul trecut, urmau să fie aplicate doar pînă la începutul acestui an.

Şeful fiscului regretă că aceste măsuri inopinate, neordinare, pentru că, mărturiseşte dînsul, se fac prea mari eforturi, cheltuieli, însă efectele de multe ori nu-şi au rostul, acoperirea. Desigur, activitatea băncilor ar putea să nu fie perturbată, iar mobilizarea masivă a inspectorilor fiscali nu s-ar cere, dacă raportarea privind achitarea contribuţiilor în bugetul asigurărilor sociale nu s-ar face în mod exclusiv la Casa Naţională de Asigurări Sociale, dacă toate actele normative, legislative, politicile vizavi de domeniul asigurărilor sociale nu s-ar conţine în Legea bugetului anual asigurărilor sociale de stat. Acestea reprezintă principalele obstacole, în opinia lui Ion Prisăcaru, ce îngrădesc accesul imediat al inspectorilor fiscali la informaţia operativă privind achitarea plăţilor în fondurile respective.

În opinia lui, este nevoie de o lege aparte ce ar reglementa domeniul asigurărilor sociale, sau cum s-a propus mai înainte, de a elabora un capitol aparte în Codul fiscal a ţării, în care plăţile în bugetul asigurărilor sociale de stat să fie concepute ca impozite. Or, în condiţiile actuale, serviciul fiscal nici nu are drepturile cuvenite pentru a aplica legea faţă de neplătitorii contribuţiilor sociale care se impune în cazul neachitării impozitelor. Cu alte cuvinte, Ion Prisăcaru insistă ca serviciul fiscal să fie abilitat să asigure administrarea fiscală a tuturor segmentelor bugetului public naţional al ţării: bugetul de stat, fondurile de asigurare socială de stat şi de asigurare obligatorie în medicină, precum şi cele al organelor administraţiei publice locale.

Deloc întîmplător, dumnealui cere mai multe atribuţii, mai multă atenţie pentru serviciul fiscal. Deşi, nimeni nu se arată pornit să scutească această instituţie de responsabilitatea pentru conţinutul bugetului ţării, tot mai mult se face pentru a-i ştirbi autoritatea, de a-i diminua rolul care i se cuvine într-o ţară care-şi propune să crească veniturile bugetare, să contribuie la combaterea evaziunii fiscale. De exemplu, în primii ani de la fondare, şeful Inspectoratului Fiscal Principal de Statera numit de Guvernul RM, acum acesta şi structura condusă de el se află în subordinea Ministerului de Finanţe. Serviciul fiscal este lipsit de dreptul de iniţiativă legislativă. Deşi, cunoaşte cel mai bine problemele, deficienţele politicilor de administrare fiscală, nu are dreptul să elaboreze proiecte pentru a îmbunătăţi legislaţia de profil şi de a eficientiza activitatea de acumulare a veniturilor în bugetul ţării.

Probabil, în nici o ţară civilizată, în nici un stat din Uniunea Europeană, din CSI serviciul fiscal nu este tratat cu atîta ignorare. Dimpotrivă, în ţările cele mai dezvoltate instituţia respectivă este o forţă de temut. Să ne amintim că cel mai mare bandit din SUA nu a fost prins de SIA sau de alte servicii speciale, ci anume de lucrătorii fiscului. Pe cînd la noi, inspectorii fiscali nu că nu sînt în măsură să apere statul de criminali, de hoţii de bani publici, ci ei înşişi devin jertfe ale acestora. Sînt terorizaţi ziua amiaza mare la serviciu, făţiş şi la telefon. Nu au o uniformă care induce sentimentul de respect. Structurile Inspectoratului fiscal nu beneficiază de un sediu comun, fiind împrăştiate în tot oraşul Chişinău. De salarii nici nu mai vorbim. Tocmai cei care adună banii în bugetul ţării figurează printre angajaţii publici cu cele mai mici lefuri. Aşa că, chiar dacă serviciul fiscal ar fi îndeplinit şi supraîndeplinit sarcinile stabilite de acumulare a veniturilor în bugetul ţării, totuna Ion Prisăcaru ar fi avut prea puţine motive de a fi împăcat cu starea de lucruri din domeniul fiscal.

Vlad LOGHIN