Lăcomia care anulează omenia

Autor: Mihai CONȚIU

La începutul lunii Noiembrie a acestui an, la București, au murit doi oameni, soț și soție, pe care i-am respectat și iubit enorm. Ea mi-a fost profesoară de Filosofie în liceu, iar el era profesor de limbă și literatură română la un alt liceu. El a murit la vîrsta de 83 de ani (congestie cerebrală), iar ea a murit la vîrsta de 82 de ani, a doua zi după ce și-a înmormîntat soțul (infarct). Fac parte din acea categorie în care sunt ”bîtă” în raport cu științele exacte, reușind ca, în liceu, să fentez matematica, fizica și chimia, excelînd cumva la limba română, istorie, geografie și filosofie, acestea fiind dublate de practicarea sportului și a teatrului de amatori, iar profesorii științelor exacte închideau ochii cu îngăduință în fața ignoranței mele.

Cu profesoara mea de filosofie purtam numeroase și îndelungate discuții inclusiv în afara orelor de program. Am avut privilegiul ca, într-un final, să mă invite la ea acasă, unde i-am cunoscut soțul. Erau niște oameni excepționali. Nu aveau copii, trăiau într-o garsonieră de 24 de metri pătrați, aveau un dulap comun pentru haine în hol, iar pereții întregii garsoniere erau acoperiți cu rafturi cu cărți de jos pînă în tavan. Erau mulțumiți cu ce aveau și nu își doreau o altă casă mai mare. Erau foarte cumpătați, iar banii pe care îi strîngeu într-un an îi foloseau pentru excursii făcute în fiecare Vară în străinătate. Pînă în 1989, românii puteau merge în excursii doar în Țările din lagărul comunist. Întreaga lor viață și-au dedicat-o prietenilor, cărților și călătoriilor ca să cunoască lumea. Nu și-au dorit niciodată nimic mai mult, considerînd că au TOTUL de la viață și am constatat că, într-adevăr, acești minunați oameni au avut TOTUL!

Moartea lor nu m-a întristat deloc, i-am felicitat doar în gîndurile mele, considerînd că trecerea lor în neființă este o ”recompensă binemeritată”. Spun asta în contextul în care, de-a lungul anilor, am avut cu ei discuții îndelungate despre înțelesul și firescul morții omului.

Ofer acest exemplu uman spre a fi mai bine înțeles de ce mă revolt în tăcere față de lăcomia multor oameni din jur. Aici nu mă refer la cei bogați, ci la lăcomia acelor oameni de rînd care se zbat cu disperare să obțină tot mai multe lucruri, cu mult mai multe decît le este necesar sau de cît merită efectiv. Sunt absolut sigur că mulți dintre cei care citesc aceste rînduri cunosc astfel de oameni.

Nu vreau ca cineva să creadă că o fac pe ”lupul moralist” deoarece: încă există oameni din București care-mi sunt prieteni și pot confirma că, atunci cînd aveam milioane de lei, împărțeam banii cu ei în fel și chip; în anii 1992 și în 1996, am avut posibilitatea să candidez, cu șanse reale, din partea PNȚCD, la un post de parlamentar ori orice altă funcție dorită, însă mi-am declinat competența, adică am refuzat. Atît, deocamdată!

Privitor la oamenii despre care vorbesc acum, important pentru ei este să aibă cît mai multe bunuri, chiar dacă nu se vor folosi de unele niciodată. Din trufie tîmpă, aruncă bani pe mașini scumpe, deși ar trebui să se mulțumească și cu una mai ieftină și destul de comodă și utilă. Își construiesc case lăbărțate cu mult peste necesitatea lor locativă firească. Am cunoscut oameni care aveau un portofel extrem de scump și în care nu aveau nici jumătate de bani din suma cu care și-l cumpărase. Toți acești oameni își acumulează bunuri de parcă ar urma să le folosească timp de 200 de ani, uitînd că, totuși, ”binefăcătoarea moarte ne învață cum ața vieții își găsește acul”.

O formă de meschinărie generalizată din România de pînă în anul 1989 era cumpărarea mașinilor. Existau sute de mii, dacă nu milioane, de români de condiție medie ale căror vise erau cumpărarea unei mașini cu orice preț. Făceau chiar foamea, unii dintre noi, batjocoritor, spuneam că mănîncă doar pîine cu iaurt, timp de 5-10 ani ca să-și cumpere o prăpădită de mașină Dacia 1100 sau Dacia 1300, iar ei prin asta considerau că ”s-au ridicat pe o treaptă socială demnă de respect”.

În existența acestor realități, putem afirma că e vorba despre lăcomie, un viciu instinctual universal, dar care diferă de la o civilizație la alta. Una-i lăcomia moldoveanului sau a românului, alta-i ”lăcomia” francezului sau germanului, care-i insesizabilă sau accidentală. Culmea este că lacomul moldovean sau român se mai declară a fi și creștin ortodox, deși Biblia condamnă sever păcatul lăcomiei!

Dacă la nivel mediu lăcomia este atît de răspîndită, de ce să ne mai mire lăcomia de Putere a politicienilor, care provin, inevitabil, din lăcomia vulgului?