SUNTEM, DOAMNE, PUTINI… MAI PUTINI!

Etimologia unui şlagăr în devenire

Am ascultat zilele acestea la un post de radio (ce mult regret că nu ştiu ce post era!) o melodie dintracelea care te cuceresc din prima secundă. La o binecunoscută intersecţie de străzi din Chişinău staţionau câteva zeci de taximetre în aşteptarea clienţilor - toate cu portierele deschise vraişte. E de la sine înţeles că aparatele de bord erau date la maxim, aşa că pietonii asistau, fără voia lor, la un mare spectacol muzical. Spre mulţumirea multora, la un moment dat o voce de femeie a anunţat că urmează o surpriză muzicală. Am reţinut că ”surpriza” se numea ”Rugăciune basarabeană”. M-am oprit lângă un taximetru, ca să pot auzi mai bine ”rugăciunea”. Apoi, instant, au mai venit câţiva pietoni, care au dorit şi ei să asculte melodia.

- Cine cântă? a întrebat un bărbat între două vârste.

Am strâns din umeri. Nimeni nu ştia cine cântă. Nu apucasem să auzim nici numele autorului melodiei, nici pe al interpretei, nici pe al textierului. Cântecul răsuna în premieră. Recunosc că n-am mai ascultat o asemenea melodie de foarte multă vreme. Nu ştiu ce mi-a plăcut mai mult - versurile, melodia sau vocea interpretei -, dar piesa în ansamblul ei este răvăşitoare. Spre mulţumirea mea, după expirarea celor trei minute, cât a durat melodia, moderatoarea a avut inspiraţia să anunţe că am ascultat o piesă compusă de Dinu Mateevici, pe versuri de Nicolae Roşca. Interpreta era Galina Gherman. I-am mulţumit în gând pentru această informaţie, şi în clipa ceea m-am gândit că ar fi bine să-l cunosc pe compozitorul Dinu Mateevici. Şi pe interpreta Galina Gherman. S-a întâmplat însă că l-am întâlnit pe autorul textului – scriitorul Nicolae Roşca.

- O poezie minunată! am anticipat eu. De când scrieţi texte pentru cântece? l-am întrebat, după ce mi-a confirmat că ”Rugăciunea basarabeană” îi aparţine.

- N-am scris niciodată, a răspuns Roşca. ” Rugăciunea basarabeană” e o poezie ca multe altele, pe care nu reuşesc să le adun într-un volum. Nu m-am gândit că va fi pusă pe note. Mă bucur, însă, că un compozitor foarte talentat a avut inspiraţia să facă un cântec frumos din ea…

- Îl cunoaşteţi pe Dinu Mateevici? Aţi mai colaborat cu dânsul?

- Nu. N-am colaborat. Nu îl cunosc. Nu ştiu cine e. Dar melodia asta m-a convins că este un talent autentic. Mi-a spus cineva că e strănepotul autorului ”Limbii noastre”…

- Dar cum a ajuns poezia dumneavoastră, pentru că asta mi-aţi spus – ” Rugăciunea basarabeană” a fost şi rămâne o poezie; cum a ajuns în mâinile unui compozitor, anume în ale unui urmaş al lui Mateevici?

- Povestea asta e un pic mai lungă. Şi un pic mai întortocheată.

- Spuneţi-o.

- I-a plăcut domnului Ioan Marcoci…

- Cine i-a plăcut? Mateevici?

- Nu. ”Rugăciunea” mea i-a plăcut.

- Dar… cine este acest domn… Ioan Marcoci? Critic literar?

- Mai rău! E un mare artist… Un reputat regizor de teatru. Domnia sa montează, la Naţionalul din Bălţi, un spectacol după piesa mea ”Deşteptaţi-l pe Ion”…

- Şi? Poezia face parte din piesă?

- Nu. A nimerit întâmplător printre paginile piesei. Acolo a descoperit-o domnul Marcoci, care a citit-o şi i-a plăcut. Spre uimirea mea, şi domnia sa a admis că poezia e parte a piesei. I-am explicat cum stau lucrurile şi mi-a zis: ”Dacă nu e parte a piesei… va fi. Trebuie să fie!” Şi mi-a sugerat să caut un compozitor bun. Apoi, din om în om, din gură în gură, am ajuns la Mateevici.

- Încep să înţeleg câte ceva.... Melodia va fi încorporată în piesă, întru ”deşteptarea lui Ion”?

- Nu e sigur. Între timp, domnul regizor s-a răzgândit. Fiindcă – ce am înţeles eu după câteva luni de colaborare cu oamenii de teatru, e că un regizor bun cântăreşte lucrurile de mai multe ori înainte să le facă. Iar un regizor foarte bun, cum este şi domnul Marcoci, le cântăreşte de zeci de ori…

- Şi ce s-a întâmplat după ce a cântărit de mai multe ori? Nu i-a plăcut melodia?

- Din contră! M-a rugat să i-o imprim pe un CD şi să i-o aduc. Îi place să o asculte acolo, în intimitatea scenei, înainte de repetiţii. E un om cu şcoală teatrală temeinică. Nu se apucă de lucru dacă nu simte inspiraţia. Probabil, melodia asta îl ajută…

- Despre ce e spectacolul?

- Despre noi. Despre ţara şi despre poporul nostru… Într-o zi din primăvara anului 1812, la Hanul lui Manuc din Bucureşti s-a dat o petrecere cu ocazia încheierii unui mare şi crâncen război. A venit turcul. A venit rusul. Era aşteptat reprezentatul celeilalte părţi beligerante – al Ţării Moldovei. Iar el întârzia. Au întârziat atât de mult, încât turcul şi rusul nu au mai dorit să-l aştepte şi au făcut împărţeala între dânşii. ”Turcii au dat ce au avut de dat, ruşii au luat ce au avut de luat…” spune replica din piesă.

- Iar domnul Ion (aşa se numeşte personajul în piesă) a venit cu mare întârziere… De ce?

- Domnul Ion era însoţit de cel mai bun prieten al său. Şi fiindcă ambii erau moldoveni autentici, după un război atât de lung şi de istovitor nu ar fi fost frumos dacă nu s-ar fi luat la bătaie între dânşii: vedeţi dumneavoastră, ambii erau îndrăgostiţi de aceiaşi domnişoară…

- Mi se pare firesc să se fi luat la bătaie într-un moment în care turcii şi ruşii împărţeau chiar ţara lor… Şi cine a învins – Ion sau prietenul lui?

- A învins dragostea. Adică, Ion. Care, după ce a ratat chiolhanul de la Manuc (pur şi simplu i s-a închis uşa în nas), s-a întors acasă şi s-a căsătorit ca marea lui iubire.

- Frumos! E o poveste cu final happy end…

- Dacă aici nu e finalul. Aici abia începe tragicul periplu al acestei tinere perechi…

- Pereche care simbolizează poporul Moldovei…

- În toiul nunţii, exact înaintea ritualului ruptului colacilor, se produce cea mai tragică întâmplare din viaţa acestui cuplu: mirele, adică domnul Ion, îi face miresei o emoţională declaraţie de dragoste. ”Iar dacă dragostea mea ţi se pare puţină, o asigură el, îţi dăruiesc şi această frumoasă cetate de la gurile râului nostru… Cetatea Albă!”

- Nu văd nimic tragic. Din contră…

- E tragic ce urmează: mirele o anunţă pe mireasă că este atât de obosit… încât nu mai poate sta pe picioare. Îi cere să îi permită să aţipească ”doar un pic”. Mireasa îi explică supărată cu nu se cade să doarmă în ziua nunţii lui. Dar Ion n-o aude: urcă pe cuptor şi adoarme…

- Mmm…

- Asta e! Deşi a promis că va dormi doar ”un pic”, nu s-a trezit nici peste o oră, nici peste un an, nici peste două sute de ani. Doarme şi doarme…

- Înţeleg. Doarme şi azi… Iar nunta a fost întreruptă la ritualul ruptului colacilor… Simptomatic. Înţeleg că spectacolul se sfârşeşte aici?

- Exclus. În acest loc, abia începe.

- Bine. Dar… unde se înscrie ”Rugăciunea basarabeană”? În care loc?

- Nu am de unde să ştiu. Piesa este în totalitate în mâinile meşterului Marcoci. Dacă va considera el că melodia trebuie să răsune într-un loc anume, aşa va fi. Dacă nu… În plus, mi-a sugerat că eu, în calitatea mea de autor al piesei, mi-am făcut datoria. De acum încolo el e suveran. Cred că aşa este corect.

Aşa cred şi eu. Şi mai cred că, oricare ar fi destinul acestei frumoase melodii vis-a-vis de piesa ”Deşteptaţi-l pe Ion”, ”Rugăciunea basarabeană” şi-a dobândit propriul destin. A început să fie difuzată tot mai frecvent şi la tot mai multe posturi de radio. Împătimiţii de muzică şi-au fixat-o în memorie şi o solicită ori de câte ori doresc să o asculte. Acest fapt mă face să cred în steaua ei: va ajunge un şlagăr adevărat.

Veronica MICLEUŞEAN

P. S. Reproducem textul poeziei ”Rugăciune basarabeană”.