Dreptul de a avea sau nu dreptate

Autor: Mihai CONȚIU

Libertatea de exprimare, iar aici mă refer la cea care-i vizează pe jurnaliști, este un teren atît de vast, interpretabil și contestabil încît nu întîmplător este definită juridic de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO), de către legislațiile naționale și organizațiile de profil din fiecare Țară. În fond, libertatea de exprimare este limitată politic de la o Țară la alta. Uneori este necesară, alteori e abuzivă. Nu mă voi apuca acum să număr, eventual pe degete sau în memorie, cîte organizații de presă din Republica Moldova se ”ocupă”, contra cost, de libertatea de exprimare din Republica Moldova.

Poate că ”sunt vechi”, citîndul pe Caragiale, dacă afirm că limitele libertății de exprimare se învață în facultate, iar existența unor ”organizații-jandarm” de monitorizare a libertății de exprimare a jurnaliștilor sunt niște ”căpușe” inutile aflate ”în treabă”, dar cu pricepere de a atrage sponsorizări pentru niște salarii... invidiabile. E suficient Codul de Procedură Civilă, CEDO și atît! Cînd pomeneam că poate ”sunt vechi”, mă gîndeam la aceea că, pe vremea mea, la facultățile de jurnalism se predau și cursuri de Etică și Sociologie, cursuri absolut necesare unui viitor jurnalist, pe lîngă o solidă cultură generală care include literatura universală, istorie, arte plastice, genuri muzicale etc.

Un jurnalist autentic trebuie să fie o mică enciclopedie, să fie capabil, în cunoștință de cauză, să discute pertinent cu un politician, pictor, scriitor, muzician, sportiv etc. O astfel de ”specie jurnalistică”, însă, e pe cale de dispariție. Cancerul numit, de mine, internet oferă tuturor neisprăviților și inculților ”privilegiul” de a se erija în ”lideri mediatici de opinie”, bloggeri și alte astfel de porecle, căci altfel nu le pot spune. Limitele libertății de exprimare, la modul ideal vorbind, trebuie să fie conturate de bunul simț al jurnalistului, de cultura lui temeinică și, firește, de simțul măsurii, în general vorbind.

Libertatea de exprimare trebuie să aibă limite diferențiate între politicienii și funcționarii de Stat care se hrănesc din banii noștri și oamenii de cultură, savanții ori sportivii. Nu este cuviincios, ca jurnalist, să intri cu bocancii plini de glod în viața de familie a celui pe care-l critici, exceptînd cazurile în care un politician ori alt funcționar de Stat își angajează abuziv în posturi bugetare neveste, copii ori amante.

Subiectiv vorbind, consider că, în general, vulgarizarea jurnalismului a debutat din clipa apariției, să-i zicem, fenomenului ”paparazzi”. Paparazzi sunt acei fotografi care pozează vedetele în toate ipostazele, fără acceptul lor. Cu timpul, acest fenomen a căpătat cele mai indecente dimensiuni, atît în practica fotoreporterilor, cît și în cea a jurnaliștilor, începînd cu ”a arătat tot”, cu referire la o vedetă... mai dezgolită, cu ”vai, cum a ajuns să arate la vîrsta asta, după ce a fost un idol de frumusețe” și tot așa.

Sigur că jurnalismul autentic mai există, în pofida invaziei internetului, iar aici mă refer la marii jurnaliști și analiști de la marile publicații europene și americane, la jurnaliștii de pe fronturile de luptă, la cei de investigație etc. Sigur că avem dreptul de a avea dreptate, dar trebuie să admitem că există și dreptul de dincolo de noi de a nu avea dreptate. Problema constă în personalitatea jurnalistului care-și revendică ori respinge unul dintre aceste două drepturi. Atunci cînd un jurnalist este plătit de către un politician ca să-l distrugă pe un adversar, nu poate fi vorba despre un ”drept deontologic”. Pe de altă parte, iar aici mă refer la spațiul publicistic moldovenesc, jurnalismul echidistant, liber nu este agreat, existînd ”tradiția” înrolării politice după cum bate vîntul, iar în acest caz mă pronunț în calitate de jurnalist relativ mediocru și nesubordonat politic. Am observat, de-a lungul timpului, că unii jurnaliști, pentru propria lor supraviețuire, se autocenzurează față de o anumită forță politică tocmai pentru a li se oferi o șansa și protecția financiară de a fi cenzurați editorial în interes de partid. Nu, nu este un paradox, ci o realitate neparadoxală!

Prin toate cele scrise mai sus, nu am intenționat ”să dau lecții” ori să mă erijez în arbitru mediatic, ci mă pronunț în calitate de jurnalist ”pe stil vechi”.