Nu eroii ecranelor vor salva această ţară

Autor: Lilia GRUBÎI

Aşa se întîmplă că mai des scriu despre fenomene urîte şi secături de spiţă „aleasă”. Nu o fac din plăcere, pur şi simplu, porcăriile bat mai tare la ochi, irită mai mult şi enervează mai puternic. Ele lasă un pronunţat gust de amărăciune, dar asta nu înseamnă că trebuie lăsate în ignoranţă. Ş-apoi ciuma bubonică se tratează cu atît mai repede, cu cît mai devreme se depistează şi se dezinfectează. Urîciunile sociale pot fi lecuite şi prin mediatizare. Dacă le vom arăta cu degetul, măcar cineva, dar tot va lua act. În acelaşi timp, aceasta nu înseamnă că nu avem şi lucruri frumoase în societate, care merită să fie puse drept exemplu şi luate drept pildă în comportament, şi în genere în felul de-a fi şi a trăi.

Aşa se face că deja un timp îndelungat sînt nevoită să circul foarte des, chiar cu regularitate, de la Căuşeni spre capitală şi invers. Să fac naveta, cum se spune în popor. Faptul a devenit ceva firesc şi chiar nici nu mă mai oboseşte. Dimpotrivă, am cunoscut atîţia oameni de treabă, am avut ocazia să urmăresc atîta caracter şi vervă naţională autentică, de care mă mîndresc nespus. O pot spune cu capul sus că sînt din sudestul ţării, unde, după părerea mea, fie şi subiectivă, este cea mai bună lume.

Sînt, probabil, vreo doi ani de cînd mă deplasez cu un microbuz ce vine de la Carahasani, raionul Ştefan Vodă, şi care tranzitează oraşul Căuşeni. Îmi convine ora şi locul unde urc tur-retur, iar şoferul mai are un pasager, că de cînd s-au scumpit biletele, cam uşurel vine şi la fel de lejer pleacă. O călătorie la Chişinău a devenit un lux pentru mulţi săteni din republică. Vin doar cu o mare nevoie. Păi, iată acest şofer, pe parcursul a doi ani mi-a devenit un bun prieten şi nu schimb prietenia cu acest om pe multe altele. Numele lui este Eugen, dar rar cine îl numeşte aşa pentru că el este Jenică. Nu am auzit un om din sat să i se adreseze altfel, chiar dacă este trecut de 40 de ani. Acum explic şi de ce. Pentru că ”Jenică al nostru” e băiat de sat, a crescut în ochii lumii, care l-a urmărit din faşă – cum s-a făcut mare, cum s-a dus la armată, cum a venit, cum a muncit şi a agonisit ca să-şi cumpere un microbuz cu care să facă un ban cinstit, cum s-a însurat şi cum, la rîndul lui, îşi educă şi îşi creşte feciorii săi. „Jenică al nostru” va duce oameni pe datorie, în caz de nevoie, pro bono va transporta genţi cu merinde de acasă studenţilor, pe drum va lua nişte vîrstnici, de la un sat la altul, şi nu se va lăcomi la cei cîţiva lei mototoliţi în mîini tremurînde de bătrîneţe. Carahasanenii îl iubesc ca pe un fiu al satului pentru că este înţelegător, milos şi nu va rîvni niciodată la ban străin, vorba lui că „n-are hair din ceea ce nu-i aparţine”. O femeie din partea locului povestea într-o dimineaţă că şi Dumnezeu îi poartă de grijă, „Jenică al nostru” fiind unul din primii gospodari în sat, cu nevastă vrednică şi copii cuminţi. Deci, se poate, nu? Să nu furi, să munceşti cinstit şi totodată să fii om respectat şi cu onoare.

Dacă acest Jenică zdrobea vreodată într-o beţie crîncenă ţeasta vreunui consătean, atunci îl ştia o lume întreagă din ştiri, dar aşa îl ştiu numai cei care circulă pe ruta Carahasani-Chişinău. Şi e destul că omul nici nu vrea faimă. Nu-şi doreşte să fie VIP. De nici un fel. E scum şi e fals. Fudulie fără pălărie. Îşi face munca şi e bine aşa cum este (apropo, felicitări întreprinderii transportatoare BTA-7, Ştefan Vodă, pentru asemenea colaboratori!).

E plină ţara de asemenea „Jenici”. Credeţi-mă. Oameni oneşti, cu demnitate, cu respect de sine şi de cei din jur. Care poartă cu mîndrie numele de om. Albini anonime care fac stupul plin. Pe care nu-i vedem la televizor, de care nu auzim la radio şi de care rar scriu ziarele. Şi e minunat aşa. Pentru că televizorul strică şi adeseori transformă o faptă nobilă şi bună în paradă. Adeseori ieftină şi doar de dragul paradei.

Faptele bune sînt ca nişte mărgăritare care nu se împrăştie în faţa porcilor. Trebuie doar să le descoperi, să le depistezi, să le sesizezi şi să le apreciezi. Zău că sînt multe. La Cahul, bunăoară, oamenii de bună credinţă s-au adunat şi au organizat o acţiune de binefacere, în urma căreia au adunat peste 1200 de euro şi i-au cumpărat unui copil bolnav de 5 ani un aparat ortopedic. Nici nu s-au aşteptat la aşa rezultat. Stimată doamnă Tatiana Seredenco (director al unei organizaţii obşteşti de la Cahul, una dintre organizatorii acţiunii), nu-i aşa că aţi avut o surpriză frumoasă cînd aţi înţeles că lumea e mult mai bună decît se obişnuieşte să se creadă?

Un originar din Ceadîr-Lunga, care „a ieşit în lume” în ţara vecină şi, devenind deputat în Rada de la Odessa, a instituit pentru trei cei mai buni studenţi de la Universitatea de Stat din Comrat burse de merit anuale a cîte 800 de dolari. E o faptă bună? Indiscutabil. Acum vă închipuiţi numai cum vor rupe cartea cel puţin un grup de tineri studioşi ca să obţină aceşti bani, deloc puţini pentru un student din Moldova?! Merită doar aplauze Iuri Dimcioglu pentru asemenea gest şi pentru faptul că nu uită de rădăcini, după ce a reuşit foarte multe. Dar ştiţi că în Rada Supremă de la Kiev sunt peste o sută de deputaţi originari din Moldova? Un întreg parlament de la Chişinău. (Concluziile vă aparţin)

Nu îmi ajunge spaţiu în acest ziar să scriu despre tot ce se face bun şi frumos în această ţară. Am prins un prost obicei să hulim toate şi orice, crezînd că ziaristica de calitate e doar atunci cînd găseşti păduchi în brînză. Nu sînt de acord. Hoţii şi bandiţii îşi au locul lor în spaţiul informaţional, însă acesta nu trebuie să fie în detrimentul oamenilor harnici, muncitori, frumoşi la chip şi la suflet. Îmi sînt dragi moldovenii noştri – simpli, cumsecade şi cu inimă largă, iar aceştia, totuşi, sînt mult mai numeroşi. Mai mult ca atît. Sînt ferm convinsă că această ţară va fi reabilitată anume de eroii fără nume, care fac temelia patriei. Las-să califice cine şi cum o vrea acest text - patriotism fără substanţă sau altfel. Eu una ştiu că poporul nu-i prost şi cînd s-a zis odată că „lucrurile mărunte fac faptele mari” nu s-a spus din pod. Acum spuneţi-mi: cine face integrarea europeană la noi acasă?