Autor: Ovidiu Maican

După cum se poate vedea din cele enunțate pînă acum, Germania și Rusia au avut relații bune de-a lungul timpului, mai ales cînd amîndouă erau monarhii sau dictaturi. Asta dacă exceptăm cele două războaie mondiale și Războiul Rece.

În prezent, Germania este o democrație consolidată și un motor principal al integrării europene, iar Rusia, din păcate, alunecă din ce în ce mai mult spre o dictatură. Democrația rusă între 1991 și 2000, cu toate imperfecțiunile ei, dădea semnalul clar al unei democrații de tip occidental în devenire. Dar lipsa unei tradiții democratice a fost unul din factorii care a împiedicat acest lucru. În trecut, perioada 1905-1917 a fost martora unei tendințe spre democratizarea societății ruse. Probabil că, fără Revoluția bolșevică, Rusia și lumea ar fi arătat altfel.

Referitor la atitudinea lui Putin față de Europa, putem considera că e similară cu cea a lui Petru cel Mare, pe care președintele rus îl consideră idolul lui. Dar nu înțelege că nu mai poți fi țar în secolul 21. O deosebire majoră este că Petru a fost un țar luminat, care a modernizat Rusia și a deschis-o spre Europa, pe cînd Putin are comportament și mentalitate de dictator asiatic.

Din cîte se poate constata, Rusia s-a reorientat în ultima perioadă spre Austria și Ungaria, ceea ce poate fi interpretat în sensul unei oarecare răciri a relațiilor cu Germania. Deoarece Polonia în nici un caz nu poate fi considerată un prieten, Germania, prin Austria și Ungaria, poate fi atacată din punct de vedere economic pe flancul sudic.

Putin este singurul conducător rus care cunoaște Germania din interior și vorbește germana din 1917 încoace.

În mod similar, Angela Merkel este născută în fosta RDG, ceea ce o face să înțeleagă mai bine mentalitatea rusă.

Relațiile bune cu Rusia au fost revigorate de fostul cancelar federal Gerhard Schröer (1998-2005), ale cărui fapte pot fi considerate aproape de trădare. Semnarea acordului de construire a North Stream a avut loc spre finalul mandatului său. Ulterior, Vladimir Putin l-a numit președinte al Consiliului de Supraveghere al North Stream AG.

Nu trebuie uitat faptul că în Germania a funcționat un sistem democratic și între 1871-1918. Chiar dacă Reichstagul nu putea demite guvernul, discutarea și adoptarea legilor nu erau supuse nici unei opreliști.  Spre deosebire de aceasta, Duma rusă dintre 1905 și 1917 a fost un embrion fragil al democrației.

Spre deosebire de Germania, unde a existat procesul nazismului, în Rusia nu a fost procesul comunismului, ba chiar este reabilitat.

Comunismul s-a transformat în capitalism de stat, iar Occidentul este privit ca principalul inamic, care să vrea să marginalizeze Rusia, care de fapt se marginalizează singură. La aceasta se adaugă psihologia fortăreței și folosirea armei energetice, amintind oarecum de Germania anilor '30.

O altă mare diferență de care trebuie ținut seama este cea dintre elita politică ţaristă şi elita politică rusă actuală. Dacă atunci puteam vorbi despre o elită alcătuită mai ales din nobili, cu o cultură și mentalitate apropiate oarecum de cea occidentală, în prezent elita politică are o mentalitate asiatică, feudală și totalitară (în cel mai bun caz autoritară).

Siloviki, ca foști membri ai KGB, nu simt decît ură și dispreț față de statele democratice.

Un alt factor care poate schimba panorama este posibila reînviere a puterii militare germane, despre care se vorbește în ultima vreme.

Pot fi enumerate destule elemente în sprijinul acestui argument.

Astfel, la începutul acestui an, la Conferința de Securitate de la München, președintele german, împreună cu ministrul de Externe și cel al Apărării au evocat această opțiune în mod clar.

Ideea este agreată de tot spectrul politic și de părți importante ale lumii academice și ale mass-media.

Mai mult decît atît, a fost elaborat un material intitulat ”New Power. New Responsibility. Elements of a German foreign and security policy for a changing world”, de către German Marshall Fund și Stiftung Wissenschaft und Politik (Institutul German pentru Studii Internaționale și de Securitate).

Pe cealaltă parte, stînga germană este în mare parte pro-rusă. Nu trebuie uitat nici faptul că pînă în 1989 rețeaua de agenți a STASI era foarte extinsă în fosta RFG. Scandalurile de spionaj au dus chiar la demisia fostului cancelar social-democrat Willy Brandt (cazul Gunther Guillaume).

Șantajul emoțional la adresa germanilor este folosit cu o viclenie tipic asiatică de către ruși. Ne referim aici la complexul de vinovăție al germanilor față de atrocitățile săvîrșite pe teritoriul URSS între 1941 și 1944 și la recunoștința față de faptul că Mihail Gorbaciov a fost de acord cu reunificarea Germaniei în 1990.

Bineînțeles că reciproca nu este valabilă.

Semnarea acordului de livrare a gazului de către Gazprom semnifică o oarecare reorientare a politicii externe ruse către întărirea relațiilor cu China. Cele două state pot forma un bloc împotriva SUA, NATO și UE. Rusia vrea să despartă Europa de SUA, pentru a le putea contracara mai bine pe fiecare în parte.

Cel puțin pînă în momentul de față, singurul obstacol mai important în calea unor relații trans-atlantice mai strînse sunt relațiile oarecum tensionate între SUA și Germania, principala problemă fiind scandalurile de spionaj.

Orice fisură și neînțelegere între SUA și Europa sunt în avantajul Rusiei și Chinei.

Angela Merkel caută să minimalizeze impactul afacerilor de spionaj asupra relațiilor bilaterale americano-germane, ceea ce poate semnifica apropierea obiectivelor de politică externă ale celor două state. Nu trebuie să uităm că majoritatea scandalurilor de spionaj din Germania postbelică s-au produs referitor la serviciile de informații est-germane, nu cele americane.

Reticența vest-germanilor față de URSS s-a datorat activității Bundesnachrichtendienst – Serviciul Federal de Informații (BND). Primul său director (1956-1968), Reinhard Gehlen, cunoștea foarte bine mentalitatea rusă, mai ales datorită faptului că fusese în timpul războiului comandantul Fremde Heere Ost – FHO (Oficiul pentru Armatele Străine din Est), practic filiala de pe Frontul de Est a Abwehrului lui Wilhelm Canaris. Nici Germania, nici Japonia nu doresc redobîndirea statutului de putere militară, dar nu au altă soluție în fața ascensiunii Rusiei și Chinei, două mari puteri vopsite în pseudo-democrații.

Evenimentele din Ucraina și noua (dar reala) față a politicii ruse au arătat în mod evident că este necesar un rol mai mare al Germaniei în Europa, cît și în lume, atît în raport cu SUA, cît și cu Rusia. Un sondaj de opinie realizat de curînd a pus pe tapet întrebarea  ”Care ar trebui să fie poziția Germaniei în conflictul dintre Rusia, NATO și UE?”. 49% din respondenți consideră că țara lor ar trebui să stea la jumătatea drumului între Vest și Rusia, iar 45% cred că Germania ar trebui să fie numai de partea Occidentului.

Aceasta semnifică schimbarea profundă a mentalității germanilor către o poziție mai activă a țării lor pe arena internațională. Pînă în prezent, acest rol s-a manifestat mai mult pe plan european.

Ca toți cekiștii, Putin nu crede în democrație și în voința popoarelor.

În prezent, 11 din cele 28 de state ale Uniunii Europene sunt foste aliate sau republici ale fostei URSS. Pentru Rusia, aceasta complică lucrurile datorită justificatelor și puternicelor sentimente antirusești existente în majoritatea acestora.

Rusia nu vrea sau nu poate să treacă de la mentalitatea de dominare la cea de cooperare.

Rusia nu se consideră un furnizor de securitate. În același timp, credibilitatea externă este redusă datorită problemei cecene și a creșterii rasismului și xenofobiei.

În ultima perioadă, Franța s-a afirmat drept cea mai favorabilă Rusiei. Nu trebuie să ne mire prea mult această atitudine, dacă ne amintim de tradițiile lor adînc înrădăcinate în direcția despotismului luminat, etatismului și centralizării.

Spre deosebire de 1871, unificarea germană nu s-a mai realizat prin ”foc și sînge ”, ci prin negocieri.

În viitor, arena internațională nu va mai fi caracterizată prin unipolaritate sau bipolaritate, ci prin multipolaritate.

În acest context, cea mai bună soluție ar fi ca Germania să ia locul SUA în mare parte pe plan european și nu numai, mai ales drept contrapondere la Rusia.

Mai mult ca sigur, SUA se vor concentra pe relațiile cu Asia și cu Pacificul.

În această regiune, aliatul cel mai puternic va fi Japonia, care și ea dorește să joace un rol mai activ pe plan militar, datorită Chinei. Această tendință este ilustrată de recenta Cartă Albă adoptată de guvernul nipon

Pe plan european, Germania va fi puterea soft, acționînd prin economie și integrare europeană, iar Rusia (europeană în formă și asiatică în conținut) – puterea hard, avînd ca mijloace energia, trupele Spețnaz ale GRU (sub diverse forme), crima organizată, pan-slavismul și pan-ortodoxismul.

Pax Americana va fi înlocuită în Europa, în mare măsură, cu Pax Germanica.

În final, îmi permit să reproduc o discuție privată pe care am avut-o cu un german în decembrie 2010: ”Indiferent de declarațiile oficiale, noi, germanii, nu vom uita niciodată că rușii au pus steagul roșu pe Reichstag”.   

Ovidiu Maican este lector la Academia de Studii Economice din Bucureşti

Nota redacţiei: Acest articol este preluat din Romanialiberă.ro, unde a fost publicat pe data de19 August 2014.