Aceasta s-a întîmplat în urmă cu mai bine de patruzeci de ani. Năvalnic, plin de viață și de entuziasm, jurnalistul și redactorul-șef al revistei „Saturday Revue”, Norman Cousins, a început brusc să se simtă rău. Temperatura i-a crescut alarmant, iar o durere sfîșietoare i-a cuprins întregul trup.

Starea sa de sănătate s-a înrăutățit vertiginos și, după doar o săptămînă, mișcările i-au devenit anevoioase: îi era greu să-și întoarcă gîtul, să-și ridice brațele, să facă orice gest. Internarea a fost inevitabilă. Diagnosticul a venit ca un fulger: colagenoză, o afecțiune autoimună care atacă țesutul conjunctiv.

Pe zi ce trecea, corpul lui Norman devenea tot mai inert. Cu un efort uriaș își mișca mîinile și picioarele, se întorcea cu greu în pat. A venit un moment în care nu mai putea nici măcar să-și deschidă fălcile ca să mănînce.

Frica, deznădejdea și sentimentul profund de nedreptate l-au copleșit. S-a închis în sine, refuzînd orice comunicare, chiar și cu cei apropiați, petrecînd zile întregi întors cu fața spre peretele camerei de spital. Medicul curant, doctorul Hitzig, i-a fost sprijin moral și profesional, apelînd la numeroși specialiști, dar boala își continua drumul distructiv. Atunci, Norman i-a cerut un răspuns sincer despre șansele sale de vindecare. Verdictul l-a cutremurat: doar unul din cinci sute de pacienți cu colagenoză se recuperează.

În noaptea următoare, nu a închis un ochi. ”Pînă acum, medicii au făcut tot ce le-a stat în putere,” gîndea el, ”dar dacă vreau să trăiesc, trebuie să iau eu lupta în propriile mîini. Dacă tratamentele sunt neputincioase, trebuie să găsesc o altă cale spre vindecare”.

Îi reveni în minte un gînd spus cîndva de doctorul Hitzig: organismul își adună forțele pentru a lupta cu boala dacă sistemul endocrin funcționează la parametri maximi. Dar frica, deprimarea, disperarea, toate slăbesc acest sistem. Sub presiunea acestor emoții negative, glandele suprarenale eliberează hormoni de stres – adrenalină și noradrenalină – care, în exces, devin toxici pentru trup.

Astfel, Norman Cousins a ajuns la o concluzie simplă: dacă emoțiile negative dăunează, atunci cele pozitive pot deveni vindecătoare. Și fiecare om are la îndemînă un leac simplu și universal – rîsul.

„O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mîhnit usucă oasele” – aceste cuvinte din Biblie i-au redeșteptat speranța. A început să studieze lucrările celor mai iluștri medici și savanți și nu a durat mult pînă a găsit ceea ce căuta.

De-a lungul timpului, numeroși doctori și filosofi au susținut valoarea emoțiilor pozitive. În secolul al XVII-lea, medicul R. Burton scria în celebra sa „Anatomia melancoliei” că „rîsul purifică sîngele, întinerește trupul, alinînd suferințele inimii”.

Sigmund Freud numea umorul o manifestare unică a psihicului uman și considera rîsul o formă valoroasă de descărcare.

După ce s-a documentat temeinic asupra impactului emoțiilor asupra sănătății, Norman Cousins a înțeles că nu își mai poate permite să fie un spectator pasiv în fața propriei morți. Avea datoria să mobilizeze toate resursele trupului și spiritului său, prin rîs. Nu era o sarcină ușoară. Cînd ești țintuit la pat, cu articulațiile sfîșiate de durere, rîsul pare un gest imposibil. Dar el deja își contura o strategie de tratament.
În ciuda opoziției medicilor, care îl considerau fără speranță, Cousins s-a externat și s-a mutat într-o cameră de hotel, unde nimic nu-i amintea de suferință. Singurul care i-a rămas aproape a fost doctorul Hitzig, devenit între timp un prieten apropiat. El a aprobat ideea neconvențională a pacientului său. În cameră au fost aduse un proiector de film, cele mai bune comedii și cărți umoristice.

Norman a fost copleșit de bucurie cînd, după zece minute de rîs, chiar și forțat, durerea s-a atenuat suficient cît să poată dormi două ore fără chin.

Cînd efectul rîsului se estompa, asistenta pornea din nou proiectorul sau îi citea povestiri comice. Așa au trecut cîteva zile. Chinurile îngrozitoare au început să se domolească.
Cousins era înaripat , vechiul proverb ”Rîsul este cel mai bun medicament” căpăta o semnificație profund reală.

Programul de „terapie prin rîs” a devenit tot mai amplu. Norman rîdea zilnic cel puțin șase ore. Ochii îi erau umflați de lacrimi, dar erau lacrimi de vindecare. Dozele de antiinflamatoare au fost reduse treptat, iar în cele din urmă a renunțat complet la medicamente, inclusiv la somnifere, iar somnul îi revenise firesc.

După o lună, și-a putut mișca din nou degetele fără durere. Nu-i venea să creadă: umflăturile și nodulii de pe trup începeau să se retragă. Într-o altă lună, se mișca deja mai liber în pat. A venit ziua în care s-a ridicat în picioare. Deși nu putea încă ajunge la o carte de pe raftul de sus, deși genunchii îi tremurau, deja era suficient de refăcut încît să revină la muncă. Pentru el, aceasta era o minune autentică.

Lună de lună, mobilitatea articulațiilor se îmbunătățea. Durerile dispăruseră, mai rămăseseră doar senzații neplăcute în genunchi și într-un umăr. Degetele îi alergau din nou cu siguranță pe clapele orgii – putea interpreta din nou Fugile lui Bach. A reluat tenisul. Călărea fără teamă. Își întorcea capul în toate direcțiile, sfidînd previziunile medicale care îl condamnaseră la paralizie vertebrală.

După zece ani, Norman Cousins l-a reîntîlnit întîmplător pe unul dintre medicii care îl declaraseră irecuperabil. Văzîndu-l sănătos și plin de viață, doctorul a rămas fără grai. Cînd Norman i-a strîns mîna, a făcut-o cu atîta forță încît celălalt s-a strîmbat de durere. Puterea acelei strîngeri de mînă spunea mai mult decît o mie de cuvinte.

În 1976, Norman Cousins a publicat volumul autobiografic „Anatomia unei boli (văzută de pacient)”, o lucrare care a avut un impact puternic. Bazîndu-se pe propria sa experiență, autorul a demonstrat că starea emoțională pozitivă poate juca un rol esențial în procesul de vindecare. (Sursa: Terapia Prin Cultură)