Ce alt drum decît cel al cunoaşterii ştiinţifice şi al umanismului să alegem?

Autor: Mihai CONŢIU

Ori de cîte ori se iau în dezbatere subiecte ce ţin de credinţa în Dumnezeu, contemporanii noştri mai informaţi recurg la un citat care se presupune că i-ar aparţine lui Malraux: „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”. Demn de punctat este însă şi faptul că religiozitatea în sine nu presupune şi o credinţă absolută în Dumnezeu. Preceptele biblice pot fi urmate şi chiar sunt şi de oameni care nu se închină divinităţii.

„Mi-au pus în gură: „Secolul XXI va fi religios. O profeţie ridicolă; cred în schimb că dacă umanitatea secolului viitor nu găseşte nicăieri un model exemplar de om, va fi rău.” Astfel a spus Malraux într-un dialog cu Max Torrès, publicată în Hôtes de passage, 1975, cap. 3. Că a spus sau nu Malraux aşa ceva..., mai puţin contează autorul în raport cu mesajul textului în sine.

Mult mai aproape de zilele noastre, spre sfîrşitul anilor 2010, la Toronto, Canada,  s-au desfăşurat dezbaterile ultimei conferinţe din seria The Munk Debates, sub genericul „Religia – forţă a binelui sau experiment nemilos”. Protagoniştii dezbaterii au fost Christopher Hitchens, ateu, jurnalist, scriitor şi critic, bolnav de cancer în ultima etapă, şi Tony Blair, creştin, fost prim-ministru al Partidului Laburist din Anglia.

Iată doar cîteva din afirmaţiile referitoare la religie ale lui Christopher Hitchens:

"Oamenii au avut foarte puţin de cîştigat datorită creştinismului şi au reuşit doar să îşi compromită libertatea deoarece s-au comportat ca nişte «oi»."

„Religia este un pericol real pentru supravieţuirea civilizaţiei, pericol ce ne va aduce moartea şi sfîrşitul rasei umane".

„Nu este ceva ce se întîmplă pentru că oamenii interpretează greşit textele biblice. Dimpotrivă, se întîmplă din cauză că ei cred în ele. Asta este problema", a spus Hitchens.

De cealaltă parte, Tony Blair a recunoscut că una dintre dificultăţile cu care creştinii din această perioadă se confruntă este încercarea de a explica relevanţa Bibliei antice în contextul societăţii moderne.

Pentru reabilitarea religiei, avem nevoie de un alt Iisus?

Întrebarea aceasta mi-am pus-o încă de pe la 10 ani, fiind determinat, din subconştient, probabil, de brutalitatea unor realităţi sociale admise totuşi de Dumnezeu. Convingerea mea este că preoţii, iar aici mă refer la capii Bisericilor, nu mai cred demult în Dumnezeu. Opulenţa celor mai mari dintre preoţi este suficient de elocventă.

Credinţa în Dumnezeu este cea mai profitabilă afacere din toate cîte sunt. „Clientela” este veşnică. Numai lupta pentru supremaţie împiedică unificarea ortodocşilor cu catolicii. La fel se întîmplă şi cu neoprotestanţii care nu admit să se reîntoarcă în sînul Catolicismului papal, căci motivele desprinderii lor de Roma s-au volatilizat de mult. Fiind o afacere extrem de bănoasă, tot supremaţia banului a stat la baza apariţiei atîtor secte, una mai obtuză sau mai fanatică decît alta!

Intrînd în Săptămîna Patimilor ortodocşilor, fără nici cea mai mică dorinţă blasfematoare, am pus chestiunea astfel: Biserica a fost şi este eternă. Îi domină pe politicienii mari ai lumii care simt nevoia să o curteze fie şi din „complezenţă electorală”, excepţie făcînd dictatorii comunişti. Este singura autoritate căreia nu i s-a putut altera continuitatea.

Ţinînd seamă de toarte acestea şi de multe altele ce pot fi invocate, întreb: De ce Biserica nu a obţinut graţie de la Dumnezeu ca să avem măcar o singură zi de pace pe întreg Pămîntul? De ce în întreaga istorie a umanităţii nu am avut parte de o astfel de zi?

Care-i „fişa de post”, de serviciu a preoţilor în raport cu enoriaşii? Nu legea statului, ci Biserica trebuie să fie cea care trebuie să prevină şi să curme răul din societate.

Secolul XXI nu va fi nici mai religios, nici sortit dispariţiei aşa cum poate credea Malraux, dar, în mod cert, va fi la fel de autodistructiv, poate ceva mai sofisticat. Concesiile fortuite ale catolicilor şi ortodocşilor faţă de provocările homosexualităţii pun serios la îndoială autoritatea religiei în sine, asta cu atît mai mult cu cît tocmai slujitorii Bisericii, în mod inevitabil, au astfel de slăbiciuni. Se ştie că terenul fertil al homosexualităţii sunt cazărmile militare, puşcăriile şi penitenţa mănăstirilor.

Cît de credibilă mai poate fi apariţia unui alt Iisus? Ce minuni ar putea înfăptui pentru ca să subjuge o umanitate „măcelărită” de progresul ştiinţei, de obscurantismul din regiunile sărace ale lumii, de politicieni, militari şi de „priorităţile” unei Biserici „funcţională şi profitabilă” de 2000 de ani?

Brusc m-am decis să pun punct acestui articol! De ce? Fereastra biroului în care scriu dă spre Biserica „Sfînta Teodora de la Sihla”. În faţa Bisericii văd nişte cerşetori şi Jeepul luxos parcat acolo al părintelui Ioan Ciuntu. Instantaneu, îmi amintesc şi de luxul locativ în care trăieşte acest slujitor al Domnului, dar şi de datoriile lui cu sume mari de bani faţă de o biserică din or. Hînceşti. Dosarul are vreo 20 de ani! Preoţii şi judecătorii subminează credinţa în divinitate.

„Nu este ceva ce se întîmplă pentru că oamenii interpretează greşit textele biblice. Dimpotrivă, se întîmplă din cauză că ei cred în ele. Asta este problema", a spus Christopher Hitchens.

„Nu este ceva ce se întîmplă pentru că oamenii recepţionează greşit textele biblice propovăduite de preot în contradicţie cu luxul în care el trăieşte cu neruşinare şi necredinţă autentică în Dumnezeu. Problema este că ei cred doar în făgăduinţe mincinoase, sunt momiţi să creadă în minuni care nu mai vin, dar pentru care-şi aduc obolul financiar în „cutia milei” prosperului preot”, spun, smerit, laic, şi eu!