Anton Bacalbaşa: Moş Teacă.  Aghiotantul pieţei

De toate fusese Moş Teacă, numai aghiotant de piaţă nu. Şi nu doar că nu merita distincţiunea asta, dar nu ştiu cum se făcuse că nu-l rugase nimeni s-o primească. Într-o zi însă, colonelul, cu toată durerea pe care o simţea de a se despărţi pentru cîtva timp de serviciile şi de luminile acestui căpitan-erou, se hotărî să stăruiască pe lîngă comandantul pieţei ca să ia de aghiotant pe Moş Teacă.

Cînd a aflat de asta, eroul nostru a plîns puţin de emoţiune, dar, în sfîrşit, ordinul e ordin, disciplina înainte de toate!

Se duse, deci, la companie, adună trupa şi-i ţinu discursul următor:

— Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi! A sunat vremea ca să ne despărţim. Înainte de a pleca, vreau să-mi ziceţi „trăiţi!”, pen' că nu să ştie dacă ne-om mai vedea; ca mîine vine un război şi ne ducem! Ştiu că aveţi să mă plîngeţi, pentru că am fost pentru voi un adevărat părinte; nu v-am pedepsit, nu v-am bătut... Nu-i aşa? Vorbeşte, răcane, că dă dracu-n tine!... Viaţa omului e scurtă şi de asta n-aş vrea să mă blestemaţi ca mîine. Eu ţiu la trupa mea şi pentru asta sunt întotdeauna blînd, nu-mi place să iau pă oameni cu vorbe rele. Ai înţeles, leat? Că acum te zmeiesc! Te fac eu să-nţelegi!... Fiţi dar şi voi tot aşa de blînzi ca mine, că nu-i bine să fie omu rău; cu răutatea nu faci niciodată nimica: îţi capeţi duşmani şi atîta tot. Să ştii că-i aşa. Ori poate nu crezi? Vă torn acuma patru zile sala de poliţie, ca să-nţelegeţi că nu merge cu rău!... Acuma, pentru că plec, cine are ceva de lăcrămat să vie să lăcrame.

— Trăiţi, don căpitan, răspunse un soldat, noi, toată compania, n-am luat solda pă trei luni.

— De ce n-aţi luat-o?

— Trăiţi, don căpitan, nu ne-a dat-o.

— Aha! Pent' că nu v-a dat-o? Va s' zică, vreţi să v-o dea sergentu-majur de-a gata! Voi sunteţi boieri, aşteptaţi tot altu să vă aducă la nas ce vă trebuie... Patru zile la butuci pentru lene în exirsisu funcţiunii!

— Trăiţi, don căpitan, răspunse sergentul-major, asta-i solda pe care aţi luat-o dumneavoastră şi n-aţi mai dat-o înapoi.

— Nu mă-nvăţa tu pă mine, sergen-majur, că ştiu eu mai bine! Eu sunt catană veche, mă-nţelegi? Da', vorba-i, pentru ce lăcramă la mine? Aşa să lăcramă? N-ai auzit de calea irarhică, leat? Soldatu este dator să ceară voie înainte de a face o lăcrămaţie. Apîi mi-aţi cerutără voie?... Patru zile cu căţeaua!

Şi Moş Teacă ieşi pe uşa, strigînd:

— Rămîneţi sănătoşi! Dacă nu... la butuci!

Compania răspunse-n cor:

— Trăiţi!

***

A doua zi, Moş Teacă era aghiotant de piaţă.

Slujba asta-i plăcea. Raportul comandantului spunea lămurit că aghiotantul pieţei este mai mare peste piaţă. Deci se sculă de dimineaţă şi se duse la slujbă... în hală.

Era pe la ceasurile patru în zori de zi. Măcelarii, zarzavagiii, precupeţele îşi aşezau marfa. Era un zgomot infernal: se tăia carne, se striga, se mătura, căruţele umblau în toate părţile, capitala se deştepta din somn.

Moş Teacă rămase încremenit.

— Drepţi! strigă el cînd ajunse în dreptul măcelăriilor.

Dar nu-l ascultă nimeni. Trecu la zarzavagii acelaşi lucru.

Se duse la precupeţe nici o disciplină.

— Ce-aţi poftit, conaşule? Avem ridichi bune de lună, lăptuci, castraveţi, spanac...

Toate astea îl ameţiră.

— Unde e plantonu? Ce fel de deciuplină e asta? Nu ştiţi cine e mai mare peste piaţă?

Dar degeaba, nimeni nu-l băga în seamă. Atunci îşi luă inima-n dinţi şi se repezi furios la un măcelar:

— Ce faci aicea, leat? Cu căţeaua!...

— Ce căţea, domle?! întrerupse măcelarul. Căţea e asta, ori vacă?! Nu vezi că-i gogeamitea vacă, cît dumneata de mare?!

— Insulta supiriorului! Ce articol e ăsta?

Şi dete un pumn măcelarului. Dar atîta i-a trebuit. Toată hala se ridică în picioare. Măcelarul lovit îl luă la trînteală, femeile îl umplură de spanac; Moş Teacă ieşi plouat, zăpăcit, urmărit de strigăte de: „Tiu-ho! Huideo!„

A doua zi reclamă la comenduire şi ceru casarea casapilor şi reformarea precupeţilor. Dar cererea-i fu pusă la dosar şi comandantul pieţei îi dete explicaţia următoare:

— Căpitane, dumneata eşti mai mare pe stradă, nu la măcelărie; acolo e comisarul comunal.

— Va s' zică, numa pă stradă? Lasă!

***

„În sfîrşit, zicea Moş Teacă, am pus mîna şi pă ţivili! Pă stradă eu sunt mai mare!”

Şi era foarte sever noul aghiotant. Băgase spaima în ofiţeri: pe unul îl turnă la garda pieţei pentru că a umblat fără mănuşi, pe altul, pentru că n-avea vipuşcă, fiecăruia îi găsea cusur. Dar bine că-i încăpuseră pe mînă şi ţivilii!

Într-o zi se plimba pe Calea Victoriei. Trece pe lîngă el un ţivil tînăr.

— Unde-ai plecat, leat? îi strigă Moş Teacă.

— Domnu? întrebă ţivilul mirat.

— Nu vorbi! Capra pogribanii mînăstirii! Te amestec cu ţărîna, rătane! Und' ţi-e pomponu?

— Ce visezi de pompon, stimabile? Mi se pare că eşti ţăcnit...

— Nu insulta! Und' ţi-e pomponu?

— Ia slăbeşte-mă, domnule Moş Teacă! Ce, eu sunt militar?

— Să nu crîcneşti, că te torn la gherlă! Văz eu, nu eşti melitar! Şi ce-i cu asta? Und' ţi-e pomponu? Nu ştii că azi e paradă? N-ai cetit ordenu de la comenduire? Toată lumea va avea pomponu la chipiu! ...

— Nu, zău, eşti cam...

Însă Moş Teacă îl apucă de gît şi, cu ajutorul unui jandarm, duse pe ţivil la garda pieţei.

***

A doua zi la Cameră era o fierbere nemaipomenită. Din interpelarea adresată guvernului chiar de către un membru al majorităţii rezulta în mod vădit că aghiotantul pieţei arestase în ajun un deputat "sub ridiculul pretext, anticonstituţional şi violator al imunităţei parlamantare, că deputatul nu avusese pampon la pălărie".

Banca ministerială făcu scuze şi Moş Teacă fu dat înapoi la corp, unde compania-l aştepta cu braţele deschise, ca să primească solda pe trei luni din urmă.

— Să nu vorbeşti de "din urmă", leat, strigă Moş Teacă furios, că te torn! Soldatu e dator să meargă înainte, nu în urmă, ca dezertorii!