Biserica Ortodoxă Rusă a apreciat profund inteligenţa compatriotului nostru Gavriil Bănulescu-Bodoni, erudiţia, deosebitele calităţi de organizator, cît şi propensiunea pentru intransigenţă şi abnegaţie în ceea ce priveşte idealurile creştine. I s-au oferit cele mai înalte distincţii şi funcţii pe scara ierarhiei ecleziastice. Astfel, el a fost remunerat binemeritat pe potriva universului complex al personalităţii sale.

Mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni a fost Mitropolitul Poltavei (1793-1799), Kievului (1799-1803), Exarh al Moldovei şi Valahiei (1806-1812), mitropolit al Moldovei (1808-1812), Mitropolit al Chişinăului şi Hotinului (1812-1821), membru al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Graţie eforturilor sale conjugate, după lungi şi laborioase tratative, s-a obţinut acceptul autorităţilor ţariste de a înfiinţa Mitropolia Chişinăului şi Hotinului. La momentul fondării ei, la 21 august 1813, la ea au fost încorporate gubernia Ecaterinoslavului, stepa Oceacovului, orașul Tiraspol, Ananiev, Elizavetograd, Odesa cu ţinuturile alăturate, gubernia Hersonului etc. Dacă nu ar fi decedat subit, cu siguranță Basarabia ar fi avut altă configurație geografică.

Prin urmare, în condiţiile în care preoţimea locală nu dispunea de cunoştinţe elementare teologice, creştea riscul de a fi comise abateri serioase de la principiile de moralitate creştină.

Pentru afirmarea noilor „reforme spirituale” şi, mai cu seamă, pentru deşteptarea simţului de demnitate personală, Gavriil Bănulescu-Bodoni iniţiază un proiect coerent cu soluţii viabile. Un prim moment al acţiunilor concrete în dinamizarea spiritualităţii basarabene a fost înfiinţarea Dicasteriei de la Chişinău, care trebuia să devină organ de supraveghere a preoţimii. Dar, la o analiză în perspectivă a fenomenului, Gavriil Bănulescu-Bodoni înţelege perfect că drept temelie a dezvoltării spirituale în provincie va servi nu organul de supraveghere al acesteia, ci instruirea ei.

La acel moment, conform relatărilor contemporanilor, „clerul nu avea nici un fel de studii, preoţii de rînd nu ştiu cum se oficiază corect un serviciu divin, protopopii n-au studii, printre ei nu e nimeni care să cunoască rînduiala lucrurilor...”

Marele Mitropolit a fost fondatorul şcolii teologice în Basarabia. S-a îngrijit cu predilecţie de instruirea în masă a păstoriţilor săi. Unul din dezideratele sale pentru care nu şi-a precupeţit eforturile a fost să dea carte tuturora. La 1812, marea majoritate a populaţiei era analfabetă. În acest context, a deschis şcoli bisericeşti parohiale.

El este întemeietorul veritabilului avanpost al culturii naţionale – Seminarul Teologic din Chişinău. Această şcoală a dat, pe parcursul funcţionării sale de-a lungul anilor, cele mai ilustre personalităţi ale poporului nostru. Ea a creat elita intelectuală basarabeană. Seminarul teologic din Chişinău a fost prima instituţie de studii superioare din Basarabia. El era format din trei secţii: primară, medie şi superioară, şi era subordonată direct mitropolitului. La înfiinţarea seminarului, i-a servit drept exemplu Academia Teologică a lui Petru Movilă, pe care el a condus-o atunci cînd se afla la cîrma Mitropoliei Kievului. După moartea sa, această şcoală a fost transformată într-o instituţie de studii medii.

În pofida privilegiilor acordate pentru viitorii elevi ai Seminarului Teologic din Chişinău şi în mod deosebit pentru copiii clerului, preoţimea a rămas mult timp inflexibilă la apelul mitropolitului, despre care vorbeam în episodul precedent. Din cei 53 de elevi care-şi făceau studiile la seminar în 1813, doar vreo 8 din ei erau copii din tagma clerului.

Vădit indignat de indiferenţa totală a clerului de la sate (după cum a declarat de nenumărate ori mitropolitul, în primul rînd acestei categorii sociale şi era destinat seminarul teologic din Chişinău), Gavriil Bănulescu-Bodoni a emis, la 27 februarie 1813, o dispoziţie conform căreia erau prevăzute sancţiuni riguroase faţă de clerul, care nu-şi va da copiii la seminar, iar, la rîndul lor, copiii care au împlinit vîrsta majoratului (15 ani) şi nu vor avea studii, urmau a fi excluşi din rîndurile clerului şi incluşi în pătura laică, pentru a onora serviciul militar.

În acest context, Gavril Bănulescu-Bodoni, în dispoziţia Sa din 27 februarie 1815, constata: „Întrucît, din experienţe vaste, ne-am convins că în această ţară copiii multor preoţi şi ţîrcovnici (dascăli şi paracliseri) sînt neştiutori de carte şi din cauza analfabetismului nu vor fi rînduiţi în slujirile de preoţi şi diaconi, în locul acestora au rang duhovnicesc alte persoane, care au învăţat din rîndul celor laici, iar copiii clericilor rămîn de rînd cu trăitorii de zemstvă.

Privind cu durere în inimă nepăsarea feţelor bisericeşti şi a ţîrcovnicilor pentru binele copiilor lor, prin puterea noastră de păstor, îi povăţuim să-şi instruiască neapărat copiii, în primul rînd acasă să fie învăţaţi în limbile rusă şi moldovenească, apoi în şcolile eparhiale superioare, înfiinţate la dorinţa Preamilostivului Monarh al Întregii Rusii şi cu binecuvîntarea Sf. Sinod aici în capitala regiunii Chişinău, pe lîngă reşedinţa noastră şi sub patronarea noastră. Totodată, informăm preoţii şi ţîrcovnicii că, de acum înainte, dacă cineva din preoţi, diaconi sau dascăli nu va depune străduinţe pentru a-şi învăţa copiii, ei vor fi luaţi la evidenţă şi, în măsura nepăsării, vor fi pedepsiţi, iar copiii lor, atingînd vîrsta de 15 ani fără să fi învăţat carte, vor fi excluşi din preoţie şi trecuţi în rîndul mirenilor, pentru a fi chemaţi la slujbă acolo, unde va fi necesar.

Copiii preoţilor şi ai ţîrcovnicilor care au învăţat carte şi nu au atins vîrsta de 15 ani, lăudaţi fie părinţii pentru îndeplinirea datoriei lor, să vină la seminar, adică în şcoala superioară eparhială, pentru ştiinţe mari şi pentru cea mai bună instruire, pentru ca ei, cu trecerea timpului, să poată fi, prin ştiinţa lor de carte, folositori bisericii şi statului, pentru bucuria şi cinstirea neamului lor.”

Din cele enunţate mai sus, transpare foarte clar ideea precum că viitorul bisericii basarabene va aparţine doar unui cler instruit, profesionist și capabil să lărgească perspectivele culturale ale regiunii şi să facă faţă exigenţelor timpului.

Prin intermediul acestei dispoziţii, Mitropolitul mai constata că marea majoritate a copiilor clerului erau analfabeţi. Din acest considerent, lor nu li se va acorda posibilitatea de a prelua ştafeta de păstorie de la părinţii lor, deoarece vor fi autorizaţi să ocupe aceste funcţii reprezentanţii altor pături mai înstărite, ai căror copii au făcut anumite studii, iar copiii clerului vor fi la acelaşi nivel cu copiii ţăranilor: “În această ţară, menţiona Mitropolitul, mulţi copii ai clerului nu au ştiinţă de carte şi nu au nici un fel de studii, nu pot să intre în serviciul de preot, de diacon sau de dascăl, şi în locul lor intră în pătura clerului alţii din categoria laică, care au făcut studii, iar copiii din pătura clerului rămîn la acelaşi nivel cu ţăranii”.

Avertismentele Mitropolitului au avut un anumit efect asupra reprezentanţilor ecleziaşti, care au fost somaţi să-şi trimită copiii să studieze la Seminarul Teologic. Mitropolitul avea perfectă dreptate atunci cînd insista ca anume copiii clerului să fie cei care să-şi facă studiile la seminar, căci tocmai clerul era cel care susţinea financiar activitatea seminarului şi, în caz contrar, marea majoritate a burselor reveneau copiilor păturilor înstărite, care şi aşa ar fi făcut studii, dar pentru care, mai mult sau mai puţin, cuvîntul lui Dumnezeu şi învăţăturile bisericeşti ar fi rămas un aproximativ mister. (va urma)

Diana EȚCO, doctor în istorie