Autor: Mihai CONŢIU

În loc de moto: Libertatea de expresie înseamnă libertatea de a minţi, de a falsifica datele realităţii, de a înnegri pe cine vrei şi de albi pe cine vrei, de a răzgîia un nabab într-o ţară de săraci, de a demola sentinţe judecătoreşti, de a face circ dincolo de limitele bunului gust, de a-ţi obţine titluri de prestigiu academic prin plagiat, de a face rating filmînd posterioarele febrile ale unor midinete cu buze triple, de a devora viaţa particulară a unor exhibiţionişti nevrotici, pe scurt, libertatea de a-ţi face de cap, de a bate eroic cîmpii, de a nu avea reguli, oprelişti, scrupule. Diferenţa tradiţională dintre „ce se cade“ şi „ce nu se cade“ e anulată, cu un fel de veselie iresponsabilă. Sentimentul ruşinii e muribund. Ce este încă şi mai grav este că se găsesc destui români cărora acest dezmăţ li se pare distractiv. Repet, în conjunctura social-politică actuală, nu cred că există o terapeutică salvatoare, capabilă să domolească acest delir al bunului-plac, numit, abuziv, libertate de expresie. (Andrei Pleşu)

La fel cum majoritatea presei române dă senzaţia că n-ar supravieţui dacă nu ar transforma în vedete, în celebrităţi pe toate curvele analfabete sau ţiganii manelişti, tot cam aşa se întîmplă şi în autoproclamatele plaiuri mioritice mediatice ale Republicii Moldova.

Este drept, însă, referindu-mă acum strict la presa scrisă, că există şi o serie de diferenţe majore – în România există organizaţii profesionale ale ziariştilor cu adevărat profesioniste, redacţii, ziare şi reviste de mare calibru, ziarişti cu autoritate care ştiu ce scriu şi scrie şi o fac într-o limbă pe care o cunosc, pe cînd în Moldova… În presa scrisă de aici, cu mici excepţii, se simulează actul publicistic la greu.

Bineînţeles că sînt şi aici tot felul de asociaţii ale ziariştilor care căpuşează pe întreg simulacrul de pretinsă presă independent-dependentă de partide politice, mediu de afaceri, mafioţi etc. Omul serios, informat şi din afară bineînţeles că se amuză şi se miră – din ce bani există astfel de asociaţii ale jurnaliştilor, pe cine păstoresc ele concret, cum, de ce şi cînd!? A, da, ele există pentru că sînt granturile externe, oferite de către instituţii sau guverne care-şi imaginează că se merită!

Cele mai amuzante „momente periodice” sînt atunci cînd aceste organisme „monitorizează” presa de aici. Nu le-o cere nimeni, ci singure se „ofertează” şi nu pe gratis. Cînd o fac, adică atunci cînd „monitorizează fără să le-o ceară nimeni”, procedează la fel cum o fac cu nevestele, amantele, amanţii, rudele şi cu cei care, în mod special, nu fac parte din clanurile lor.

La aniversarea zilei de naştere a scriitorului Nicolae Esinencu, fiind venit pe la spartul tîrgului, nu eu, ci politicianul de ocazie, jurnalistul incert, fostul şi vagul parcă încă preşedinte al Uniunii Jurnaliştilor Valeriu Saharneanu, abordînd un aer „profesionist”, m-a întrebat dacă îmi imaginez că ceea ce fac eu se numeşte presă. Bună abordare, numai că ar trebui să şi-o adreseze sieşi şi măcar ziariştilor moldoveni care chiar cred în scrisul lor şi în Uniunea lui Saharneanu!

Guvernele trebuie să garanteze memoria presei scrise

La modul cel mai real cu putinţă, jurnaliştii din presa scrisă de aici sînt nişte tipi de tranziţie spre nicăieri. Presa scrisă, în general, iar aici mă refer la cea din întreaga lume, este pe cale de dispariţie, iar asta în favoarea celei electronice, care deja este generatoare de impostură publicistică. Este o chestiune atît de gravă încît am convingerea că este nevoie de intervenţia Guvernelor pentru protejarea unei prese scrise independente, deşi este greu de întrevăzut.

O spun de ani şi ani: dacă se va întrerupe curentul electric pe planetă, cum vom mai avea acces la presa electronică, la agendele noastre telefonice, adresele cunoştinţelor mai îndepărtate etc.?

Gazete de perete şi ziarişti „nepereche”

Cît priveşte presa scrisă din Moldova, iar aici mă refer efectiv la ziare, nu la revistuţele mofturoase de familie, de clan şi false mondenităţi, situaţia este jalnică. Înţeleg că presa de limbă rusă de aici este profesionistă, iar eu nu mă pronunţ deoarece nu cunosc limba. Începînd cu 1991, destule ziare au continuat să apară în limba română. Jurnaliştii acestor redacţii scriu şi ei în această limbă, numai că o fac în felul lor, pe bîjbîite, după ureche pentru că nu gîndesc exclusiv în ea. Sigur că nu ei sînt de vină în exclusivitate, ci „mentorii” lor bişniţari. A numărat cineva facultăţile şi şcolile de Jurnalism existente în Moldova? Aici sînt mai mulţi jurnalişti cu diplomă decît ţărani care muncesc pe cîmp. Unde-s ziarele autentice la care ar trebui să scrie? Unde-s actualele sau viitoarele lor locuri de muncă?

„Ci unde-s tinerii berbanţi pe care i-am cîntat cîndva, buni vorbitori, buni…?

Lamentabil este că, în toţi aceşti ani, au existat aproximativ tot atîtea promoţii de absolvenţi ai facultăţilor de Jurnalism sau Filologie, în limba română, bineînţeles, care nici pînă în clipa în care scriu aceste rînduri nu cunosc gramatica elementară a limbii în care au pretenţia că scriu şi vorbesc. M-am convins, personal, de-a lungul anilor, de această situaţie de fapt şi am scris obositor de mult despre asta şi îmi pare rău că mă repet, dar se pare că, la fel ca la catîri, biciul nu trebuie lăsat din mînă. Practic şi paradoxal, presa de limbă română de aici riscă să dispară înainte de a fi apucat să se nască.

Ce a păzit Valeriu Saharneanu cu a lui Uniune a Jurnaliştilor în tot acest timp? Am convingerea că Saharneanu a făcut doar bani şi i-a lăsat pe vînzătorii de pătrunjel să creadă că sînt ziarişti! Ce-a făcut „unionistul” Mihai Cimpoi, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor aproape două decenii? N-a făcut nici unirea Moldovei cu România, nu a iniţiat nici un proces literar, nu şi-a creat autentice grupuri de emuli în jurul său şi nu a devenit mentor al exprimării corecte în limba română pentru ziariştii moldoveni de la Piaţa Centrală din Chişinău. La fel şi Nicolae Dabija, cu săptămînalul lui de familie „Literatura şi Arta”!

Viitorul publicistic de grotă din media online

„Floare ’naltă, floare neagră/Nu ţi-am spus, fă, că-mi eşti dragă?/ C-o să fur din Cer cinci stele/ Să-ţi fac salbă de mărgele?/ Şi mă lăudam că eu/ Îl caftesc pe Dumnezeu,/ De s-o pune-n drumul meu…/ (…) …Da’ acum am rămas bleg/ Amărît şi plin de jeg,/ Ca nărojii ăi mai mari:/ Nici gagică, nici piştari!).

Nu ştiu de ce mi-am adus aminte aceste versuri din parodia, după Miron Radu Paraschivescu, „De of şi de aoleu” a lui Marin Sorescu, dar probabil că inteligenţii mei cititori vor înţelege.

Aşadar, doamnelor, domnişoarelor, domnilor şi stimabililor auditori din ultimul rînd al sălii de spectacol, pe fondul acestei publicistici care orbecăieşte bilingv, neprofesionist, la comenzi politice la fel de analfabete, dar extrem de voluntare spre un neant, „un nebun”, probabil genial, a născocit spaţiul virtual şi, deci, presa online. Astfel, au apărut site-uri, bloguri şi nelipsiţii forumişti, adică cei care-şi dau cu părerea despre articolele publicate, ca să nu mai vorbesc despre reţelele de socializare!

Un dezmăţ lingvistic total! Scrie cine vrea şi cît doreşte. Aici dispare noţiunea de jurnalism autentic, profesionist şi responsabil. Autorii nu trebuie să ştie carte, adică să posede cunoştinţe serioase de cultură generală, şi nu contează că nu cunosc nici măcar gramatica elementară. Aceştia, în consecinţă, sînt asasinii jurnalismului real. Vorbesc despre Moldova, nu despre România, căci acolo, în spaţiul electronic, se practică un jurnalism la cele mai înalte cote ale profesionalismului, cu derapajele inevitabile din sfera tabloidelor.

Tocmai în contextul celor afirmate pînă acum am şi concluzionat că jurnaliştii moldoveni din presa de aici sînt sînt nişte tipi de tranziţie din nimic spre alt… nimic. Sigur, vorbind de cei mai vîrstnici, mai putem spune că ei sînt nişte ziarişti de tranziţie de la publicistica făcută în timpul URSS spre… tot nicăieri. Cu încorsetările de rigoare, pe vremea sovieticilor, se făcea jurnalism profesionist, responsabil, fie în limba rusă, fie în cea moldovenească, în grafie chirilică.

Problema mai vîrstnicilor, cu rare excepţii, constă în aceea că, începînd cu 1991, s-au trezit mai neliberi, ca ziarişti, decît înainte. Au devenit condeieri trubaduri ai politicienilor şi boşilor cu bani care-i sprijineau pe politicienii zilei. Lipsa celor invocate mai sus, precum şi subordonarea politică zeloasă, nu au creat un cadru propice apariţiei unei prese independente şi profesioniste. Astfel, presa electronică de aici este consecinţa acestei tranziţii bîlbîite şi impotente.

„Cap am, minte ce-mi mai trebuie?”, par să zică autorii textelor plasate pe diferite portaluri electronice de ştiri, bloguri sau alte site-uri, pagini. Aberant este faptul că cele mai, să zicem, populare site-uri de ştiri, care au pretenţia că sînt exponente ale profesionalismului în domeniu, ale scrisului în limba română, sînt cele mai revoltător de agramate şi rudimentare. Aici găsim autori care, deşi scriu de ani şi ani, o fac la nivelul unui elev de clasa a III-a, care n-a apucat să-şi însuşească gramatica elementară.

Evaluînd cu obiectivitate actuala stare de lucruri, trebuie să recunoaştem că jurnalismul de aici va rămîne încremenit în primitivismul în care s-a formulat după 1991. Mă refer, în primul rînd, la scrisul corect gramatical în limba română. Să nu ne îmbătăm cu apă rece atîta timp cît această limbă este în pericol la ea acasă, în România, iar cu exemple convingătoare vom reveni cu alt prilej.