Secolul XXI. Un secol în care viteza, spaţiul sau timpul sunt nişte noţiuni cu care omul a ajuns să jongleze după placul său. Un secol pe care unii îl dirijează iar alţii îl parcurg. În ultimele decenii ne confruntăm la nivel national cu efectele impactului spaţiului virtual asupra copiilor. Acestea devin observabile de la o virstă fragedă, dar ating apogeul între adolescenţă şi maturitate. Drept dovadă atestăm o creştere a numarului de părinţi care cer ajutor profesionist, dar li se alătură şi autorităţile prin campanii de conştientizare şi alte metode. Statisticile arată că circa 80% din copiii aflaţi în mediul urban şi 70% dintre cei din mediul rural au acces la internet, iar procentul creşte dacă ne referim şi la televizor. Îngrijorător este faptul că o generaţie întreagă este zdruncinată din temelii! Copiii au anxietate, depresie, anorexie, bulimie, personalitate dublă, fobii, nereuşită şcolară, sindrom de hiperactivitate cu deficit de atenţie sau chiar psihoze! Însă cine poartă vina şi mai ales ce se mai poate face în acest sens? Un lucru este cert, putem subestima orice, dar nu şi realitatea!

Omul este o fiinta bio-psiho-sociala inca din prima sa zi de viata. El este măsura tuturor lucrurilor. Dar pentru ca acesta să fie un instrument de măsură, trebuie să fie cunoscută realitatea sa interioară. Omul este fiinta cu copilaria cea mai îndelungată. Şi dacă copilăria este vîrsta analizei, atunci adolescenţa este vîrsta autoanalizei. A doua este condiţionată de prima pentru că, în urma trăirilor din copilărie, un copil încearcă să proiecteze posibilităţile devenirii sale. Dar ce analizează un copil care trăieşte in două lumi paralele? De ce trăiri are parte?

Eul real se formează pe baza eul-ui imaginativ şi al celui aspirativ. Eul imaginativ presupune ce crede copilul că este, iar cel aspirativ ceea ce vrea sa fie. Astfel dacă copilul are acces la spatiul virtual, fie prin intermediul televizorului, computerului sau al altor mijloace, formarea eul-ui său este compromisă! Dacă copiluleste martor şi participant (direct sau indirect) al acestor două lumi antagonice, discrepanţele dintre ele vor produce o tulburare la nivel psihic şi emoţional-volitiv. Procesul de formare a personalităţii este puternic perturbat. De aceea adolesncenţii devin protagonişti ai atacurilor violente în şcoli, de exemplu. Atunci cînd un prunc este lăsat pe mîna televizorului de către proprii părinţi, procesul de consolidare a eul-ui se petrece în condiţii total greşite. Iar dacă nu este supravegheat de adult, nu există nici o intervenţie în caz de necesitate.

 Dar perturbarea dezvoltării se instalează şi mai devreme. Un copil lăsat în faţa unui televizor mai multe ore pe zi va avea tulburări de ataşament! Nu numai că este agresat psihic de o avalanşă de stimuli nepotriviţi pentru vîrsta lui, dar este privat si de contacul fizic. Atunci cînd un copil îşi petrece copilăria în faţa unui ecran nu comunică cu părinţii şi semenii de aceiaşi vîrstă. Iar caracterul ataşamentului dintre mamă şi copil în primii ani de viaţă pune bazele personalităţii în devenire, ale încrederii acestuia faţă de lume. În această ordine de idei, izolarea este unul din motivele pentru care un copil nu ar trebui lăsat sub influenţa acestei dimensiuni!

Includerea unui copil în spaţiul virtual reprezintă o experienţă de traumatizare psihică despre orice vîrstă ar fi vorba. Asta datorită privării subiectului de spaţiul real şi captării acestuia în cel ireal. În timp ce un om descoperă - se descoperă. Aşa cum spunea şi Piaget, învătarea copilului are loc prin descoperire. Vîgotscky a subliniat însă corect importanţa unui îndrumător aşa cum vedem şi în exemplul lui Shaffer (1996). În spaţiul virtual copilul este doar un spectator! Lipsa controlului şi a posibilităţii de exploatare face ca perturbările psihice să fie de necontestat.

Forţa imaginii permite acces direct la inconştient. De asemenea, imaginile se schimbă rapid iar creierul nostru are instinctul de a observa mişcările bruşte pentru autoapărare. Nu este de mirare că creierul, fraged încă, stă alarmat şi concentrat mai mult decît ar trebui. Este vorba de o stare de semihipnoză în care copilul este deconectat de ceilalţi stimuli. Faţă de lumea reală, stimulii din spaţiul virtual sunt de o mare intensitate. În mod normal, în realitate sunt mici sau medii, pentru a stîrni curiozitatea copilului. Atunci cînd copilul este sub influenţa dăunătoare a televizorului de ex., el stă practic ore în şir nemişcat, în tăcere, concentrat şi cu privirea aţintită într-o singură direcţie. Acest spaţiu ireal promovează o realitate care nu există dar pare placută, fără limite sau restricţii. Satisface curiozităţile copilului prin furnizarea informaţiilor nelimitate şi nesortate! Îl manipulează şi îl impresionează prin fantezii, iluzii, magie şi alte metode.

Lăsînd la o parte problemele fizice care apar şi ele ca rezultat, şi nu sunt deloc de neglijat, cele cu repercursiune psihică sunt drastice. Un sugar se naşte cu aporx. 1 trilion de neuroni, dar numărul acestora se modifică. Nu există un „creier fix” ci el este dinamic şi în continua schimbare ca urmare a vieţii de zi cu zi. S-a demonstrat că noi putem infuenţa materia noastră genetică- ceea ce e o revelaţie! Adaptabilitatea sa face ca el să fie în permanentă schimbare. El are caracteristica de integrare, adică structurile creierului concurează şi cooperează! El nu este numai o structura anatomică, ci un centru de prelucrare mereu activ. Iar aceasta activitate atît de performantă se datorează, nu structurilor sale individuale, ci acestei conectivităţi între structuri. Experienţele şi acţiunile noastre duc la schimbări în creier, de aceea este importantă activitatea zilnică a unui copil! Iar schimbările constante din creier modelează starea, felul de a gîndi şi de a acţiona prin nenumărate modificări chimice. Aşadar spaţiul vitual joacă un rol esenţial în dezvoltarea structurală a cortexului. Unele studii arată că în timpul acţiunii acestor mijloace high-tech emisfera stingă este inhibată (deficienţă in gindirea logica si analitică, în vorbire, în construirea frazei, în scris, în citit…). Dar, în schimb, are loc favorizarea comportamentelor instinctive (agresivitate, pulsiuni sexuale, alimentare…). În tot acest timp, intensitatea proceselor interioare, reflexive, vorbirea copilului cu sine - este absentă sau diminuată. Iată dar o cauză clară a apariţiei fenomenului de “nereuşită scolară”. Acţiunea spaţiului virtual îndelungată provoacă disfuncţii ale atenţiei, memoriei şi imaginaţiei care perturbă procesul învăţării!

Pe lîngă agresivitatea acestor instrumente prin care copilul este introdus în spaţiul virtual, sunt nefaste motivele utilizării lor! Are loc o cultivare cognitivă în masă. Copiilor le sunt insuflate aceleaşi concepţii, opinii sau credinţe. Chiar dacă nu este foarte evident, cei care controlează aceste instrumente, menţin o dictatură asupra copiilor. Tuturor le este dictat deopotrivă ce să gîndească şi la ce să se gîndească zilnic. Practic, sunt instrumente de manipulare şi propagare a propriilor interese, fie ca e vorba de cele politice, de consum, religioase sau de alt gen. Nu numai atît, ci copiilor le este insuflat cultul posesiunilor. Atras prin metode incorecte moral, dar eficiente, copilul este iniţiat în dependenţe precum pornografia, jocuri violente sau nevoia de afirmare şi acceptare în reţele de socializare.

Efectele negative nu sunt doar imediate, ci pot fi observate chiar şi peste mai mulţi ani. Unul dintre cele mai grave este antrenarea unui comportament violent. Pînă la maturitate un copil vede 200.000 de scene de violentă, printre care 40.000 chiar crime. Din păcate, nu facem apel la jocurile virtuale de luptă şi nici chiar la filme, reclame sau emisiuni. Violenţa este promovată în cele mai simple desene pentru copii de vîrstă mică, de ex Tom şi Jerry, Maşa şi Ursul… Astfel creierul în formare este alimentat şi obişnuit cu violenţă, care treptat se măreşte ca intensitate şi durată. Rezultatul constă în adolescenţi cu comportament agresiv şi cu gîndire violentă. Drept dovadă avem nenumărate cazuri de acte delicvente raportate zilnic în mass-media. Mai grav este că chiar dacă omul conştientizează comportamentul său, pragul de sensibilitate a fost deja modificat. Iată, astfel metoda spaţiului virtual de a ţine copilul în siguranţă, după cum cred părinţii, cu părere de rău!

În general un copil este puternic influenţat de ceea ce vede. Putem spune că atunci cînd vede- se vede. Însă, ce modele i se oferă micuţului om? Realitatea arată că acesta se ataşază, mai cu seama, de personaje fictive şi nu personaje reale. Aceştia nu îşi imită părinţii, ci personajele pe care le văd zilnic ore în şir. Doresc să devină la fel ca ei. Fetiţele vor să fie ca păpuşa Barbye, iar băieţii- super eroi. Ideea principală implantată în minţile fragede este că un bărbat trebuie să fie neaparat puternic şi o femeie frumoasă. Doar că şi aceste noţiuni capătă în acest spaţiu alte caracteristici. În sufletul unui copil, care nu poate face distincţie clară între real şi ireal, se nutreasc dorinţe irealizabile: “vreau”, “vreau sa fiu ca”… Odată ajuns la vîrsta adolescenţei, aceste dorinţe nu vor dispărea ci vor mocni. Iar de fiecare dată cînd copilul se va afla într-o situaţie de conflict se va devaloriza. Această vină îl urmăreşte şi îşi pune amprenta asupra speranţelor sau intereselor sale.

O bună întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este: al cui este copilul de fapt şi cine îl educă!? Sau cum se formază copiii noştrii? Cine sunt adevăraţii lor parinţi? Cine îi invaţă diferenţa dintre bine şi rău? Cu cine vorbesc ei cind le e greu? Unde sunt prietenii lor? Care sunt exemplele lor? Pe cine imită? Ce vor deveni? Relaţia părinte-copil a devenit în ultimul timp una greu încercată. Iar asta se datorează diferenţei dintre principiile şi valorile promovate acasă şi în lumea sa virtuală. Conflictele familiale sunt tot mai dese. Părinţii nu îşi recunosc copilul şi asta pentru că, practic, nu au fost ei singurii lui părinţi.

Şi ne mai intrebăm de ce sunt aşa copiii de azi?! Din pricina noastră! Nu mai există copilărie, a fost luată de la ei! Totul este un rezultat! Şi ajungem să constatăm că avem copii crescuţi virtual, dar care trăiesc întro lume reală, adică o fiinţă dezechilibrată din toate punctele de vedere! Totuşi orice vîrstă ar avea copilul şi oricît de gravă ar fi situaţia, niciodată nu e prea tîrziu pentru ca un părinte să acţioneze. Cu determinare şi perseverenţă, efectele pot fi diminuate sau chiar stopate.

Dragi părinţi, psihologi, politicieni, oameni de ştiinţă, cărturari, profesori, educatori… Asta e cea mai mare descoperire ştiinţifică pe care o putem face cu toţii - COPIII NOŞTRII! Ei sunt viitorul! Nu-i daţi altcuiva, educaţi-i voi, bucuraţi-i voi! Intr-un secol zdruncinat din temelii e timpul să luăm atitudine! E timpul să ne luăm copiii înapoi!

Stidiu de Lioara CEBOTARENCO