Tăvălugul dezintegrării UE şi manipularea moldovenilor cu aspiraţii proeuropene

Cel mai important adevăr pe care trebuie să-l cunoască absolut toţi moldovenii: absolut orice politician care promite integrarea Republicii Moldova în UE este un mincinos notoriu, un profitor politic şi un manipulator cinic! Perioada trecută de la 2009 şi pînă astăzi a demonstrat din plin că Moldova nu poate, nu are capacităţi şi resurse politice de asumare responsabilă să se înscrie într-un astfel de proiect iluzoriu. Integrarea europeană a României şi Bulgariei, de exemplu, a fost dictată de „necesităţi geostrategice” mai curînd, de subordonare economică a resurselor naţionale ale acestor ţări faţă de marile corporaţii transnaţionale şi tot ceea ce derivă din acestea.

Republica Moldova de după 2009 a demonstrat că absolut toţi politicienii pretinşi proeuropeni sînt nişte veleitari şi şalatani fără scrupule sau, mai precis, nişte brute semidocte preocupate doar de parvenire. Mulg banii ţărilor europene şi rîd banditeşte la beţiile de noapte de prin saune şi oficii. Ca şi în cazul României şi Bulgariei, RM ar fi putut fi absorbită rapid de UE pînă prin 2016-2019 dacă această ţară nu ar fi fost acaparată de tîlhari politici care au fentat golăneşte şi UE, şi SUA, şi Rusia. Moldova ar fi fost integrată în UE strict din considerente geostrategice, fireşte că şi cu accept american, iar asta pe valul umflării muşchilor antiruseşti de către Occident. Ca piaţă de desfacere pentru produsele europene, RM nu ar fi putut fi o miză „disputabilă” în proporţii deosebite, deşi viile, cramele şi pămînturile fertile nu aveau cum să scape din precondiţiile aderării, iar aici ne referim la „privatizarea” acestora de către „investitorii străini”, aşa cum s-a întîmplat în România.

Cum să te integrezi într-o megastructură care e pe cale să se dezintegreze?

Ieşirea Marii Britanii din UE şi alegerea de către americani a preşedintelui Donald Trump reprezint schimbarea la faţă nu doar a UE, ci şi a întregii ordini mondiale de după cel de-Al Doilea Război Mondial. După 1989, a fost destructurat Pactul de la Varşovia, care îngloba fostele state comuniste din Europa şi fosta URSS. Rivalul NATO însă există şi astăzi ca adversar strict al Rusiei şi aliaţii acesteia. A fost dezavuat şi de către preşedintele rus Vladimir Putin şi, mai nou, este privit ca o relicvă istorică şi de către proaspătul preşedinte american. Liderii europeni conservatori sînt deja alarmaţi şi nu au întîrziat să iasă la rampă cu declaraţii de protest faţă de intenţiile lui Trump de a remodela şi a detensiona relaţiile cu Rusia. În acest context, UE se pomeneşte sub tăvălugul ieşirii ferme a Marii Britanii şi cel al cîştigării alegerilor prezidenţiale de către Trump în SUA, iar lucrurile nu se vor opri aici. Discursul de învestitură al lui Donald Trum nu lasă loc pentru iluzii. Dar ce-i cu UE?

Spre a nu fi suspectaţi de formularea unor opinii personale tendenţioase, de euroscepticism nemotivat, vă oferim doar cîteva constatări ale reputatului analist român Valentin Naumescu. Domnia sa ne spune că „Geert Wilders şi Partidul Libertăţii din Olanda (PVV), de extremă dreapta, vor cîştiga alegerile generale din 15 Martie a.c. (greu de crezut că avansul lor, altminteri în creştere, mai poate fi anulat) şi, dacă vor avea majoritatea absolută să formeze Guvernul, lucru posibil cu ajutorul centriştilor, vor organiza un referendum de ieşire a Olandei din Uniunea Europeană – „Nexit”, cu şanse reale de reuşită (a se vedea respingerea cinică, în referendumul din Aprilie anul trecut, a Tratatului de Asociere UE-Ucraina, pe o temă relativ minoră legată de UE, care nu afecta nicidecum viaţa olandezilor, dar care a fost percepută de votanţi ca pe o bună ocazie de a-şi spune părerea despre Uniunea Europeană)”.

Pe mai departe, ca o luare aminte pentru politicienii moldoveni aşa-zişi proeuropeni în frunte cu Plahotniuc şi Filip, profesorul universitar Naumescu mai precizează: „Nu numai perspectiva Nexit-ului, dar şi Frexit-ul sau Grexit-ul (re)încep să facă valuri în Europa. Marine Le Pen şi Frontul Naţional în Franţa, cu mari şanse la intrarea în turul al doilea al prezidenţialelor din Primăvară, respectiv Alexis Tsipras, Syriza şi Uniunea Patronatului din Industrie în Grecia, agită în 2017, din motive diferite, spiritul unei ieşiri a ţărilor lor de sub „povara” Uniunii Europene, vînzîndu-le conaţionalilor iluzia că toate greutăţile şi problemele lor ar înceta dacă ar dispărea transferul parţial de suveranitate către instituţiile de la Bruxelles”.

„Naţiunea şi statul naţional sînt idei politice simple, mult mai uşor de promovat publicului alegător decît raţiunea de a fi a Uniunii Europene, mai ales atunci cînd pare că „Uniunea Europeană nu are ce să ne mai dea” (cazul contributorilor neţi la bugetul UE), ba mai mult, prin însăşi filozofia existenţei ei (desfiinţarea frontierelor interne, libertatea de mişcare, solidaritatea statelor şi naţiunilor membre, bugetul constituit după puterile fiecăruia, fondurile structurale dirijate către cei cu nevoi mai mari) a ajuns să pară că atentează la bunăstarea statelor şi naţiunilor cele mai bogate, „doar” pentru a primi, dezvolta sau ajuta pe cei mai ghinionişti sau mai puţin capabili”, punctează Naumescu.

În realitate, asistăm la o victorie a statelor naţionale pe fondul restrîngerii sau restructurării UE. Totodată, analistul român mai scrie: Nu ştim astăzi dacă Uniunea Europeană va trece cu bine peste crucialul an 2017. Alegerile din Olanda, Franţa şi Germania vor fi tot atîtea „teste de stres” pentru supravieţuirea Proiectului European, proiect în care tot mai puţini rămîn să creadă. Undeva s-a greşit. Poate abstractizarea şi tehnicizarea în exces a Uniunii Europene, care a ajuns o colecţie imensă şi ternă de regulamente, dar şi-a pierdut ideea/emoţia politică la nivelul cetăţenilor de rînd, poate eurocraţia cu salariile şi privilegiile ei aproape indecente, tot mai alienată şi ruptă de realităţile de la firul ierbii, poate tocmai dispariţia distincţiei Vest-Est care dădea motivaţia Vest-europenilor şi sentimentul reuşitei colective prin comparaţie cu jumătatea comunistă a continentului, poate ideea că Uniunea Europeană înseamnă acum doar venirea unora mai săraci peste liniştea şi bunăstarea occidentală, poate falsa convingere că nu mai există nici o ameninţare la adresa păcii în Europa, poate din alte motive, care ne scapă acum.

La sfîrşitul acestui an vom şti mai clar dacă direcţia pe care mergem ne duce sau nu la o inevitabilă dezintegrare europeană sau dacă mai avem speranţe să ieşim din ceaţa în care a intrat, din nou, Europa. Acesta este un an al cristalizării tendinţelor şi perspectivelor politice pe continent, într-un sens sau în celălalt. De la relaţia Statele Unite – Uniunea Europeană la soliditatea NATO…, de la discuţiile Trump-Putin şi deznodămîntul Brexitului pînă la clarificarea direcţiei guvernării la Paris şi la Berlin…, toate ne vor da indicii esenţiale în 2017 despre cum ne va fi viaţa în anii următori şi ne vor ajuta să înţelegem cum vor arăta Europa şi lumea în care vom trăi, cel puţin pe durata unui nou ciclu politic…

Contrarevoluţia paradigmei naţionale, protecţioniste şi identitare, în faţa celei europene, liberale şi integratoare, prima întărită de forţa votului primar, la firul ierbii (în timp ce „votul european” e prea sus şi prea abstract, în Consiliul European, în Comisie sau în Parlamentul European), îndreaptă lucrurile spre o inevitabilă întoarcere în istoria conflictuală a continentului nostru…

Oricît s-au străduit intelectualii şi oamenii de stat ai generaţiilor de după 1945 să creeze o identitate europeană funcţională, strădaniile lor s-au lovit de zidurile principiului naţionalităţilor şi al statelor suverane, iar culturile şi interesele politice prevalente au rămas de esenţă naţională. Ideea naţionalismului, în sine, nu ar fi produce probabil nimănui nici o daună dacă ar fi vorba de comunităţi aflate pe insule izolate, dar sîntem conştienţi că în Europa naţionalismele ajung întotdeauna, mai devreme sau mai tîrziu, să se ciocnească, statele şi naţiunile avînd tentaţia să intre în competiţie pentru putere unele cu altele”.

În contextul celor arătate mai sus, la nivelul RM, este clar că avem de-a face cu o masă oarecare de moldoveni naivi care-şi imaginează că integrarea europeană este posibilă, pe de o parte, iar de cealaltă parte se situează politicienii care exploatează electoral şi cu cinism aceste naivităţi. Dacă am fost amînaţi pentru 2035, nu credeţi că vom fi „transferaţi” pentru 3035?! Fireşte că UE va continua să sprijine RM în termenii acordurilor încheiate spre a întreţine aşa-zisa aspiraţie europeană şi că nu îşi va recunoaşte eşecul proeuropean al ţării. Cel puţin pînă la alegerile parlamentare din 2018, dacă nu vor interveni anticipatele (dar şi mult după anul 2020), UE nu are în RM politicieni proeuropeni oneşti, expertizaţi şi majoritari cu care să facă viabilă integrarea europeană. Cu PD-ul lui Plahotniuc şi presa lui care a acaparat întreg spaţiul mediatic? De altfel, o presă extrem de primitivă. Să fim serioşi! Acest partid marionetă al oligarhului, guvernarea şi majoritatea parlamentară au fost create prin fraudă, în stil mafiot. Cum poate UE să bată palma cu Plahotniuc în privinţa orientării proeuropene? Asta ar însemna că ar admite oficializarea fraudelor politice pentru finalizarea proiectului proeuropean, dar asta mai înseamnă şi aruncarea la coşul de gunoi a principiilor, valorilor şi normelor europene atît de drastic dictate tuturor ţărilor aspirante la statutul de membru UE.

Una este integrarea, care este imposibilă, altele sînt relaţiile politice, economice şi financiare cu UE şi, în particular, cu statele membre, precum şi cu SUA şi Rusia de pe poziţii reciproc avantajoase! Aşa-zisul proces de integrare europeană va fi estompat de războiul total pe care Plahotniuc şi partidul lui ce-l va supradimensiona numeric i l-au declarat Preşedintelui ales al ţării. Plahotniuc şi Filip se ocupă de lupta cu Dodon şi Putin, nu de economia ţării! Majoritatea covîrşitoare a moldovenilor îi cere şefului statului să declanşeze alegeri parlamentare anticipate, iar UE ştie că viitoarele acţiuni ale lui Dodon sînt perfect democratice. Atunci de ce UE s-ar opune acestor doleanţe majoritare ale moldovenilor? De ce UE şi OSCE nu spun nimic de priectul de reîntregire a ţării care se înfiripă acum şi cu acceptul Rusiei? Nu UE ne spunea că integrarea europeană a R. Moldova este posibilă numai după soluţionarea conflictului transnistrean? Şi de ce UE permite României să submineze în R. Moldova orice tentativă de soluţionare a diferendului transnistrean? Şi se face acest lucru prin presa controlată de Partidul Democrat şi Plahotniuc şi Filip personal. Plahotniuc nu este păpuşarul, cum credea Filat. Păpuşarul este la Bucureşti, deşi stă la pupitru la Chişinău. Aşadar, dragă UE, despre ce democraţie mai poate fi vorba? De ce pentru RM să nu fie valabil ceea ce este şi pentru UE?

Mihai CONŢIU