Viața falsificatorilor de artă este la fel de interesantă precum cea a marilor artiști pe care i-au copiat cu măiestrie, dar și mai palpitantă, aventuroasă și riscantă. Doar un ochi avizat poate spune, nu fără efort, dacă o operă de artă este un fals sau nu. În spatele unui fals de artă poate fi cîștigul financiar care, fără îndoială, este un motiv suficient, dar mai poate fi și faima pe care un artist o cîștigă atunci cînd dovedește că se poate ridica la înălțimea autorului originalului. 

Han van Meegeren și metoda de plăsmuire a falsului perfect

Un alt motiv de a falsifica, la prima vedere bizar, este dorința de răzbunare împotriva unui sistem care nu pare să recunoască talentul unui artist la început de drum. 
Cam așa începe și povestea incredibilă a unuia dintre cei mai faimoși falsificatori de artă din toate timpurile. Este vorba despre artistul olandez Han van Meegeren (1889-1947; foto), prea puțin cunoscut, dar extrem de apreciat în breaslă datorită talentului său excepțional. Atras de stilul naturalist și realist, van Meegeren nu i-a convins pe criticii de artă, care nu s-au arătat foarte entuziasmați de creațiile proprii.

I-au recunoscut talentul tehnic, dar nu au găsit nici o urmă de originalitate în opera sa. Supărat pe critici și dezamăgit de nerecunoașterea talentului său, Van Meegeren a decis să-i păcălească. După studii aprofundate, a găsit artistul perfect care urma să fie victima falsurilor sale: mult apreciatul și veneratul Johannes Vermeer. Existau puține informații despre viața acestuia și s-a considerat, probabil, că artistul a produs mult mai multe lucrări decît cele despre care se știa deja. 


Van Meegeren a demonstrat că, pentru a realiza un fals perfect, trebuie ani foarte mulți de muncă de cercetare. Acesta a locuit la Nisa o perioadă lungă, timp în care a dezvoltat procesul suprem de plăsmuire a falsului perfect. A obținut vopseaua, pînzele, panourile de lemn potrivite și chiar a recreat o pensulă de casă similară cu cea folosită de Vermeer.

De asemenea, a reușit să accelereze procesul natural de îmbătrînire a pînzei.
Însă, mai presus de toate, talentul lui Van Meegeren a fost să înțeleagă exact calitățile lucrărilor lui Vermeer căutate de criticii și experții de artă, oferindu-le acestora genul de picturi pe care sperau și se așteptau să le descopere. În 1937, falsul lui Van Meegeren înfățișînd „Cina cea de Taină” a ajuns în mîinile lui Abraham Bredius, colecționar și expert în Vermeer. Acesta nu numai că a pus ștampila că tabloul este autentic, dar a declarat că se afla în fața capodoperei fundamentale a marelui Vermeer.


Falsurile lui Van Meegeren au continuat să apară pe piață, devenind un adevărat tezaur cu o valoare estimată la 30 de milioane de dolari. Operele acestuia au fost atît de convingătoare, încît nu au fost niciodată analizate în amănunt.
Probabil nu am ști nici pînă în ziua de astăzi că picturile semnate de Vermeer erau falsuri, dacă însuși Van Meegeren nu s-ar fi deconspirat, fiind prins într-o situație fără ieșire. Istoria artei consemnează că, după cel de-Al Doilea Război Mondial, Guvernul olandez l-a adus în sala de judecată sub acuzația de conspirație cu naziștii fiindcă vînduse, prin intermediul unei terțe părți, „Woman Taken in Adultery” de Vermeer, socotită o comoară națională. Decît să fie considerat trădător, mai bine falsificator.

Așa că Van Meegeren a mărturisit că a vîndut tabloul, însă nu comoara națională, ci o operă creată chiar de el. Pentru a arăta că ceea ce spusese era adevărat, olandezul a pictat o nouă lucrare, sub supravegherea Poliției, pe care a intitulat-o „Iisus printre doctori”, ceea ce a dus la renunțarea la acuzațiile de trădare, dar și la condamnarea la un an de închisoare pentru falsuri.

Robert Driessen l-a avut pe Giacometti în degete

Același sentiment de răzbunare care l-a mișcat pe Han van Meegeren l-a măcinat și pe prolificul falsificator de artă olandez Robert Driessen. Deziluzionat de faptul că nimeni nu era interesat de picturile sale, el a început să producă variații ale operelor expresioniștilor sau versiuni obscure în oglindă ale originalelor, evoluînd în cele din urmă practica sa pentru a crea picturi complet noi, imitînd stilul artiștilor consacrați. La sfîrșitul anilor ’80, Driessen a trecut la sculptură, descoperind înclinația pentru lucrările lui Giacometti: „Siluete lungi, subțiri și o suprafață amorfă, sfărîmicioasă, nu este dificil să sculptezi precum Giacometti. L-am avut literalmente pe Giacometti în degete”. 


Poliția estimează că a falsificat cel puțin 1.000 de sculpturi, dar Driessen însuși susține că probabil au fost mult mai multe. Artistul olandez s-a îmbogățit vînzînd copii ale lucrărilor devenite celebre ca purtînd semnătura lui Alberto Giacometti (sculptor elvețian, unul dintre cei mai apreciați artiști ai secolului XX). A cîștigat cel puțin 8 milioane de euro din această „afacere” prosperă, fiind considerat unul dintre cei mai bogați falsificatori din lume. 

John Myatt și falsurile vîndute de mari case de licitații 

Artistul britanic John Myatt a intrat cu siguranță în istoria artei, dar nu pentru creațiile sale originale, ci ca orchestratorul celei mai mari fraude artistice ale secolului XX, după cum menționa Scotland Yard. A pictat aproximativ 200 de falsuri, dintre care multe au fost vîndute de unele dintre cele mai mari case de licitații din lume, inclusiv Sotheby’s și Phillips.

A falsificat lucrări ale unor artiști precum Chagall, Giacometti și Matisse.
Lucrările au fost licitate pentru sute de mii de lire de către Christie’s şi Sotheby’s. În 1999, Myatt a fost condamnat la un an de închisoare, dar a ispășit doar patru luni, fiind eliberat pentru bună purtare. Acum operează în mod deschis și legal, vînzînd ceea ce el numește „falsuri autentice”.

Tom Keating: „Mi s-a părut rușinos cîți artiști muriseră în sărăcie”

Tom Keating a susținut că a falsificat peste 2.000 de picturi a peste 100 de artiști diferiți, inclusiv Rembrandt și Samuel Palmer. Restauratorul și falsificatorul de artă britanic a scris în cartea sa The Fake’s Progress: „Mi s-a părut rușinos cîți artiști muriseră în sărăcie. Toată viața lor fuseseră exploatați de dealeri fără scrupule și, apoi, parcă pentru a le dezonora memoria, aceiași dealeri au continuat să-i exploateze după moarte”. În ochii lui, falsurile erau un atac asupra sistemului de galerii, menit să păcălească experții și să distrugă industria.


În 1970, publicația „The Times” îl blama într-un articol pentru „crimele” sale. Keating și-a mărturisit faptele și a fost arestat nouă ani mai tîrziu. Deși a trebuit să ispășească o pedeapsă în închisoare după ce a pledat vinovat, Keating a scăpat de o sentință după ce a fost grav rănit într-un accident de motocicletă, dezvoltînd ulterior bronșită în spital. 


Autoritățile au renunțat la acuzațiile împotriva sa, deoarece părea puțin probabil să supraviețuiască. Dar sănătatea i s-a îmbunătățit și a trăit pînă în 1984. Lucrările lui Keating încă se vînd cu mii de lire sterline, iar, în 2005, cotidianul britanic „The Guardian” a arătat că pînă și contrafacerile propriilor falsuri se vindeau cu sume cuprinse între 5.000 și 10.000 de lire sterline.

Fragmentul face parte din articolul „Istoria falsurilor. Artă sau înșelăciune?”, publicat în numărul 240 al revistei Historia