Un aspect puţin cunoscut din viața lui Mihai Eminescu este acela că, cel puţin o perioadă din viaţa sa, a fost un tînăr sportiv. Ba chiar a fost unul dintre primii români care a jucat fotbal. Acesta învăţase să joace fotbal la Gimnaziul din Cernăuţi, chiar de la Aron Pumnul. ”Strîngea uneori pe băieţi şi bătea chiar mingea cu ei”, scria George Călinescu despre Aron Pumnul. 

Ba chiar erau organizate adevărat meciuri pe un teren improvizat, meciuri dure, unde Eminescu ar fi jucat ca un veritabil vîrf de atac. „Înaintea locuinţei mele se întindea aşa numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adesea printre noi şi juca cu noi mingea”, scria Stefanelli în ”Amintiri despre Eminescu”.  Meciurile cu ucenicii meseriaşilor din zonă, se lăsau cu bătăi în toată regula.

„Din strada Cuciur-Mare, în dosul grădinii publice, se întindea un mare maidan numit toloacă (Pulvertum), unde ”studenţii”, ucenicii şi calfele de meseriaşi îşi făcuseră loc pentru bătut mingea. Între studenţi şi calfe se iscă în curînd un război crîncen pentru exclusivitatea folosirii locului, război în lege, la care cei mici luau parte în chip de furnizori de armament. Sub streaşina casei unde locuia colegul Stefanelli, peste drum de toloacă, băieţii de şcoală făcuseră un depozit de beţe şi nuiele cu care alimentau pe studenţi pe dată ce începeau ostilităţile. Eminescu, focos goliard toată viaţa, era unul dintre cei mai zeloşi purtători de muniţii, şi n-a lipsit mult odată ca să fie bătut măr de «duşmani»“, preciza şi Călinescu. 

Eminescu excela totodată şi la înot dar ridica şi greutăţi, avînd în trup foarte armonios. „Era frumos. Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Eminescu se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, «bombele de piatră» ”, preciza maica Epraxia Diaconescu, de la Văratec, care-l cunoscuse pe Eminescu în anii primei tinereţi.