Slavă Domnului că-i cutremur!

Spre deosebire de cutremurul trecut, care s-a produs nu chiar atît de demult într-o zi de muncă, seismul din sîmbăta trecută a picat în week-end. Într-o zi de lucru, proverbialul focar de la Vrancea a prins lumea mai mult în reţele de socializare, despre care şi s-a comentat pe undeva că dacă ne „scutură” vreodată mai tare, atunci mulţi într-o mînă vor scoate actele şi banii, iar cu alta îşi vor scrie repede în telefon senzaţiile.

Bine, de data aceasta cutremurul a fost să fie sîmbătă şi încă după ziua cînd creştinii ortodocşi de stil vechi i-au sărbătorit pe Arhanghelii Mihail şi Gavriil. E clar, hramuri prin sate care trebuie s-o ţină cel puţin trei zile cu oiştea într-o parte, zilele îngerilor şi alte motive de-a pune-o de-un chef. Prin urmare, seismul din 22 noiembrie a prins lumea în diferite ipostaze. Unii (rămaşi cu acest prilej în minoritate) pe Facebook, alţii (preponderent cei de pe la blocurile cu multe etaje) înlemniţi de spaimă pentru că în asemenea cazuri chiar nu ştii ce-i vine naturii să facă, o categorie însă a fost prinsă altminteri. Mai pe scurt, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Discuţia am auzit-o în microbuz şi mi-au trebuit mari eforturi să nu cad în leşin de rîs. Doi tipi, de altfel destul de simpatici, discută între ei:

-Ai simţit cutremurul?

-Îhî.

-Te-ai speriat?

-Ei, cum să-ţi spun, m-am speriat oleacă, dar nu atît de cutremur…

Celălalt, intrigat, începe să-l descoase. Şi aici practic am fost martoră cum s-a născut o snoavă.

- Măi, sîmbătă, mă cheamă un cumătru să-l ajut la ceva pe lîngă casă. După ce-am terminat treaba, cumătru zice să bem cîte-un „sutari”, mai ales că ieri au fost arhanghelii şi tat-so a fost Gavril. Bun. După două sutare de „dezinfecţie”, cumătru scoate un ulcior cu vin de cel din an. Mai una-alta, l-am dat gata şi plec acasă. Acasă, mă ia a mea la întrebări şi înţeleg că trebuie să-i răspund limpede c-apoi o apucă naiba. Şi cum stăm aşa de vorbă simt că se mişcă patul sub mine. Cad în „neponeatcă”, da tac să nu stîrnesc întrebări. Ridic ochii în pod şi văd cum se zgîlţîe lustra. Măi, frate, m-am crucit de cap, da iar, mă gîndesc că n-are de unde să fie de la două stopare şi un ulcior cu vin aşa nevoie pe capul meu. Bine măcar că au simţit copiii şi au sărit, altminteri puteam să-mi ies din minţi. Chiar bine că a fost cutremur!

-Şi cumătru-tău?!

-Eee, la cumătru şi mai vesel. Acela are lejancă. Şi după ce m-a petrecut pe mine s-a întins la televizor. Şi iată cînd la mine umbla patul cu lustra, la el umbla aparatul. Se ridică pe fund, însă televizorul se mişcă şi gata. Noroc că erau copiii care l-au dumerit şi pe el. Măi, măi, să ne fi gîndit cu cumătru vreodată c-o să ajungem să zicem „Slavă Domnului că-i cutremur!” Pentru că e mai bun un cutremur decît un scandal cu nevasta.

Am rîs copios, cu un mare gust pentru o întîmplare atît de năstruşnică. Mi-am distrat şi colegii, care la rîndul lor au început a-i da şi ei cu istorioare la temă, una mai hazlie ca alta. Îmi place la nebunie această trăsătură a moldovenilor de-a face un umor sănătos chiar şi din situaţii critice. Poate asta şi ne ţine de multe ori. Că la cîtă mizerie e în viaţa asta, uneori un cutremur e un fleac.

Lilia GRUBÎI