Cronica unui divorţ imposibil

Autor: Mihai CONŢIU

Joi, 23 Mai, anarhistul sindicalisto-comunist Mark Tkaciuk şi, fireşte, la înţelegere, Vladimir Voronin au dat o lovitură de zile mari în direcţia presei şi comentatorilor politici. Acea zi a fost, cu adevărat, „Ziua lui Tkaciuk”. Cînd preşedintele Parlamentului a anunţat că deputatul Mark Tkaciuk a renunţat la mandatul său parlamentar, mass-media flămîndă s-a năpustit asupra acestui subiect, făcîndu-i pe moldoveni să uite să mai verse o lacrimă pentru conaţionalii decedaţi în urma tragicului accident feroviar din Rusia.

Nu-mi este greu să-mi imaginez cum, în sinea sa, se amuza Mark Tkaciuk de reacţia mediatică faţă de banalul său gest transformat în interes de importanţă naţională. În fond, Tkaciuk poate că a şi vrut să afle „cum ar fi dacă…”

I-am ascultat sau citit pe cam toţi care, cu „înţelepciune”, „docţi” sau cu „predictibilitate”, şi-au dat cu părerea despre demisia din Parlament a lui Tkaciuk. Cu uşurinţă se vedea că inamicii mediatici eterni ai lui Voronin ar fi fost dispuşi să-l transforme pe Tkaciuk într-un erou doar pentru că şi-ar fi părăsit „tătucul său politic”. Din dorinţa de a-l vedea pe Voronin prăbuşit la pămînt, aproape toţi ar fi fost capabili să uite ce personaj malefic este Tkaciuk şi cît de client ideal ar fi pentru Procuratură, la o adică.

O Putere coruptă n-o să-şi bage niciodată opozanţii corupţi după gratii. Există un consens mutual care derivă din inevitabilele rocade politice de la guvernare. În acest context cinic, guvernanţii pot ierta şi un criminal dovedit doar pentru că l-a trădat pe adversarul lor politic. Cu alte cuvinte, ei ar fi curaţi în faţa lui Voronin, iar asta pentru că tot ai lui i-au făcut-o.

 ''Eu aş dori ca aşa să procedeze şi toţi acei trădători care au plecat din fracţiunea noastră, acest exemplu trebuie de urmat'', a declarat Vladimir Voronin în Parlament după ce i s-a oferit cuvîntul în urma anunţării demisiei lui Tkaciuk. Din cele spuse de liderul comunist, nu desprindem nici o urmă de aversiune sau duşmănie faţă de gestul lui Tkaciuk, ci un îndemn-regret amar în sensul că toţi care l-au părăsit/trădat sau au de gînd să o facă ar fi trebuit şi ar fi bine să-i urmeze exemplul lui Tkaciuk, adică să rămînă, sub acoperire, tot în subordinea sa.

N-ar fi riscat Tkaciuk să renunţe la imunitatea parlamentară dacă nu ar fi avut, pe mai departe, protecţia garantată de Voronin. În termeni politici migraţionişti vorbind, Tkaciuk nu are la ce partid să se ducă. Despre el ca lider al vreunei formaţiuni nici nu poate fi vorba – nu are cine să-l urmeze şi este lipsit totalmente de charismă. Stîrneşte aceeaşi antipatie publică la fel ca şi Vlad Plahotniuc. Tkaciuk este omul intrigilor, un fel de Joseph Fouchet miniatural, în variantă moldovenească.

Tkaciuk nu mai poate domina şi manipula pe absolut nici un alt lider politic la fel cum o face cu Voronin. Dacă, într-adevăr, l-ar fi părăsit, atunci plecarea lui ar fi echivalat cu lovitura pe care Plahotniuc i-a aplicat-o lui Voronin atunci cînd l-a trădat, numai că în alte dimensiuni. Plahotniuc a plecat de la Voronin cu casieria cu bani şi un întreg aparat de forţă şi de influenţă pe care Voronin doar şi-a imaginat că-l controlează prin el sau că îi este fidel. Tkaciuk, însă, dacă s-ar despărţi de Voronin prin absurd, l-ar putea lăsa pe acesta absolut singur. De-a lungul anilor, Tkaciuk a avut grijă să-i marginalizeze, să-i compromită sau să-i nimicească efectiv pe absolut toţi cei care îi erau prieteni şi devotaţi necondiţionat lui Voronin. Tkaciuk a creat vid de prieteni în jurul liderului comunist şi a făcut-o conştient şi în interes propriu. Şi acesta este un motiv pentru care Tkaciuk a ştiut să i se facă indispensabil şefului său.

Renunţarea la mandatul de deputat este şi un gest prin care a ţinut să puncteze dezacordul său faţă de ezitările lui Voronin – ba a fost un adversar dur al integrării europene, în favoarea aderării la Uniunea Vamală, ba vrea în UE, dar prin revizuirea Acordului de Asociere, iar asta pentru că Uniunea Vamală nu există… Cu toate astea, scurta lor ciondăneală (dezacord) nu avea cum să ducă la o ruptură reală pentru că nici n-a fost prima. S-au înţeles şi se vor înţelege totdeauna de minune, indiferent de incoerenţele lui Voronin, deloc pe placul radicalului Tkaciuk.

În fond, anarhistul Tkaciuk nici nu credem că pune prea mare preţ pe funcţia de deputat. Îl încorsetează prea mult, el fiind omul umbrelor. Ieşit din lumina reflectoarelor parlamentare, devine şi mai periculos.

Isteria mediatică declanşată după anunţarea demisiei lui Tkaciuk, faptul că acesta nu s-a lăsat abordat mediatic şi restul speculaţiilor au demonstrat că anarhistul Mark sau micul Troţki şi Voronin au pus presa pe butucul de execuţie. Banala demisie a lui Tkaciuk, falsele declaraţii pro-europene ale lui Voronin şi negarea Uniunii Vamale, au sădit amnezie în rîndul celor mai mulţi comentatori şi ziarişti. Astfel, nimeni nu abordează serios acţiunile anticonstituţionale, antistatale şi anti-moldoveneşti declanşate, începînd cu 7 Aprilie 2009, de către aceşti Asterix şi Obelix ai politicii moldoveneşti.

Voronin, ca fost preşedinte de ţară, tocmai în temeiul actualei Constituţii, care tot timpul afirma că este sfîntă pentru el, a fost unul dintre cei mai vrăjmaşi şi cel mai activ luptător împotriva normelor constituţionale şi a statului de drept. Articolul 1 din Constituţie spune: „Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Ce au tot făcut Voronin, Tkaciuk, deputaţii de paie care li se subordonează şi echipele lor de comando începînd cu 7 Aprilie 2009 şi pînă în prezent?

Au propagat şi încurajat efectiv separatismul în Găgăuzia, Taraclia, Bălţi… Efectiv, în văzul tuturor, Voronin şi Tkaciuk au sfidat şi încălcat Articolul 1 din Constituţie. Au boicotat şedinţele unui Parlament constituit în norme constituţionale şi pe care îl acuză de ilegitimitate, dar ei continuă să-şi păstreze mandatele de deputat şi să profite de toate avantajele ce decurg din asta. Au contestat legitimitatea alegerii preşedintelui ţării, însă atunci cînd interesele le-o cer i se adresează lui Nicolae Timofti ca unui şef de stat.

Ţinînd cont de toate aceste precedente periculoase şi antinaţionale ale lui Voronin, avem serioase motive să privim într-o altă lumină „oportunităţile” deschise de demisia lui Tkaciuk. Se ştie că are în subordine echipe de comando bine antrenate. Există sau nu riscul ca Voronin şi Tkaciuk să decidă că revenirea lor la Putere depinde tot de un 7 Aprilie?

Atunci au calculat greşit şi evenimentele s-au întors împotriva lor, dar dacă acum se vor gîndi să facă o conexiune cu elementele teroriste din Estul şi Sud-Estul Ucrainei şi cu aceeaşi mercenari transnistreni care li s-au alăturat teroriştilor ucraineni? La cît de radicalişti, extremişti sînt, este imposibil ca Voronin şi Tkaciuk să nu ia în calcul şi o astfel de variantă, date fiind tulburările din Ucraina vecină.

Pînă una, alta, jurnaliştii şi comentatorii politici au înghiţi gogoaşa cu demisia lui Tkacik şi pretinsa lui despărţire de Voronin, de parcă acesta ar fi fost lucrul cel mai important. I-au făcut pe unii moldoveni să fie preocupaţi mai mult de soarta lui Tkaciuk şi cea a lui Voronin decît de burţile lor goale. De aproape 70 de ani, săracii moldoveni îi tot votează pe comunişti şi devin din ce în ce mai săraci după fiecare votare!