O doamnă se topea pe zi ce trecea și, în cele din urmă, ajunse într-o stare atît de gravă, încît nici un leac nu-i mai aducea alinare. I-am spus că într-o săptămînă o voi pune din nou pe picioare. Vorbele mele au însuflețit-o, i-au dat aripi de speranță, iar ea a fost de acord să mă asculte întru totul. Atunci i-am recomandat ca, timp de patru zile, să renunțe la fumat, la vorbe urîte, la băutură și la lăcomie, promițîndu-i că astfel se va însănătoși numaidecît. Nu mă îndoiesc că așa ar fi fost, dar bolnava mi-a mărturisit că nu putea să se lase de băutură, de fumat ori de înjurături, pentru simplul motiv că niciodată nu se dedase acestor obiceiuri.

Iată ce ciudățenie! Nu avusese grijă, la vreme, să se înzestreze cu cîteva vicii, pur și simplu nu le poseda. Și tocmai acum, cînd i-ar fi putut fi de folos, ele lipseau cu desăvîrșire. Nu avea pe ce să se sprijine. Semăna cu o corabie ce se scufundă, lipsită de balast, și care nu are nimic de aruncat peste bord.

Da, două-trei mici metehne ar fi putut, poate, să-i salveze viața, dar ea era un faliment moral. În tinerețe, părinții – oameni neștiutori, deși frecventau cea mai bună societate – o împiedicaseră să dobîndească asemenea deprinderi; iar acum era deja prea tîrziu. Ce păcat, într-adevăr; dar ce-aș fi putut eu să fac? De astfel de lucruri trebuie să te îngrijești din tinerețe, altminteri, la bătrînețe, nu vei avea cu ce să te împotrivești bolilor.