Tainele din spatele ”amprentei digitale” (semipamflet cordial)

Autor: Mihai CONȚIU

În cele ce urmează, voi aborda o chestiune deloc convenabilă confortului meu de ”om vechi”, de om permanent uluit de progresul științifico-tehnologic de astăzi. Este și firesc – născut într-o Românie în care în multe regiuni nu exista curent electric și oamenii trăiau, seara, la lumina lămpii cu petrol, acum m-am pomenit într-o eră în care roboții scriu chiar și poezii în locul meu. În copilăria mea, desenele animate ne erau programate la televizor timp de 10 minute, în jurul Telejurnalului de seară, iar Duminica ne răsfățam mai mult, dimineața, pe la ora 10. ”Norocul nostru” în divertisment erau filmele cu Stan și Bran, Chaplin, Sfîntul cu Roger Moore, cu Raj Capoor etc. Mai spre adolescență, am prins marile filme clasice italiene, inclusiv capodopera cinematografică Cetățeanul Kane a lui Orson Welles (un film pe care nu am avut nevoie să-l revăd deoarece mi-l amintesc și astăzi, după ce l-am văzut pe la 12 ani) și multe altele. În paralel, am descoperit cititul masiv al cărților, unele mult peste nivelul de înțelegere a vîrstei mele de atunci. În acest context, îmi amintesc de o singură carte, ”Financiarul”, de Theodore Dreiser, pe care am încercat să o citesc la 12 ani, am înțeles că nu o înțeleg și am pus-o de o parte, ca s-o citesc atunci cînd voi fi mare.

În acele vremuri, eram un ”privilegiat material” deoarece aveam mașină de scris, ceea ce nu-și putea permite oricine. Rigorile securiste ale dictaturii comuniste ne obliga ca, în fiecare an, nu-mi mai amintesc luna, dar era una de Primăvară, să prezentăm la Miliția de atunci o pagină dactilografiată cu literele și cifrele de pe toată tastatura mașinii. După apariția computerului, am continuat să scriu la mașina clasică. Îmi amintesc cum, la ziarul bucureștean ”Ziua”, tipul care ne culegea textele scrise la mașina de scris clasică încasa, din contul Redacției, cîte un leu pentru fiecare semn cules. Cu toate acestea, tot retrograd am rămas, fiind convins că voi rămîne credincios mașini clasice de scris, iar asta pînă în 1996, cînd am ajuns să scriu pentru Moldova Suverană.

Mai apoi, m-am pomenit îmbrîncit în rețelele sociale de către Iurie Roșca, el fiind cel care m-a ”catapultat” și pe Facebook, singura rețea în care mă aflu și astăzi, fără să-i fiu captiv. Ca o paranteză, venind vorba despre Iurie Roșca, despre care un prieten bine informat îmi spune că s-ar piti, culmea!, în România, întreb: ce aveți, nene, cu omul de-l tot faceți trădător al ”cauzei naționale”? Eu, ca profesionist, îl respect, el nu-i trădător, ci un om care și-a îndeplinit cu succes o misiune extrem de importantă!

Ajuns, astfel, în rețelele sociale, am avut și am prilejul de a cunoaște analfabetismul lumii în care trăim. Aici, am descoperit și văd, zilnic, oameni de artă, academicieni și multe astfel de personalități respectate în lumea lor care scriu atît de agramat și penibil în formulări de care m-aș fi rușinat să le întocmesc atunci cînd eram în clasa a IV-a. Evit să fac alte precizări deoarece nu vreau să fiu, iarăși, acuzat că ”atac intelectualitatea moldovenească”. Lumea se schimbă în alte înțelesuri decît cele în care am crescut și m-am format eu, iar asta o percep ca o altă normalitate pe care nu am cum s-o contest. Oamenii de astăzi nu mai merg pe stradă, în parc sau în transportul comun cu propriile lor meditații, ci cu gîndurile, ideile altora transmise prin rețelele sociale, prin intermediul telefonului mobil. Omul de astăzi nu mai este ”omul propriului său om”, ci omul tuturor, un om captivat de aprecierile futile ale altora care-i dau o apreciere la o tîmpenie difuzată pe Facebook. Omul de astăzi, referindu-mă strict la moldoveni, nu-și mai întocmește albume foto, ci și le stochează în rețelele sociale, spre deosebire de occidentalii care respectă această tradiție.

Aproape că a devenit ”o moștenire bătrînă, de rîs” faptul că ești preocupat să scrii cît de cît corect gramatical. La ce-i nevoie de asta atîta timp cît exist inteligența artificială? Pricepeți încotro mergem? Curînd, oamenii vor ajunge să nu mai știe să scrie, iar asta pentru că o va face inteligența artificială în locul lor. Sunt aproape sigur că există un număr enorm de oameni care nu cunosc scrierea de mînă a alfabetului limbii române a literelor mari și mici grafiate de mînă.

Au fost vremuri cînd unii se amuzau trist de analfabetismul strămoșilor lor care, atunci cînd trebuia să semneze ceva, își puneau degetul pentru că nu știau să scrie. Pentru cine credeți că, astăzi, a fost oficializată ”amprenta digitală”?