Libertatea, altruismul şi cumsecădenia care ne lipsesc

Este cutremurător că suntem nevoiţi să scriem despre Tudor Tătaru la timpul trecut, ca despre „a fost odată”, cu doar cîteva zile de a împlini 56 de ani! Este mult prea banal să spunem că s-a stins din viaţă regizorul şi umoristul Tudor Tătaru, iar asta pentru că el a fost infinit mai mult decît ceea ce presupun aceste două calităţi!

Respectînd proporţiile, spaţiul, timpurile şi condiţiile, Tudor a fost „omul-orchestră”, aşa cum era supranumit, de exemplu, Louis de Funes, celebrul actor şi comedian francez. I-a fost dat să trăiască într-un timp şi un spaţiu pe care el le depăşea. Creaţia lui aflată „la vedere” este una, dar dincolo de aceasta s-a aflat tragismul a ceea ce nu i s-a permis ca să izbutească pe măsura forţei lui artistice.

Da, acum se spun vorbe de complezenţă, i se aduc omagii mai mult sau mai puţin patetice, dar cam nimeni, în forul interior, dincolo de discursul public, nu are puterea şi onestitatea să admită că am pierdut un „bun naţional”. Fiecare este preocupat doar de „arhitectura propriei personalităţi”, indiferent cît de mediocră şi meschină este. Am pierdut acest „bun naţional” Numit Tudor Tătaru nu acum, ci pînă ca el să treacă în nefiinţă. Spunem că a fost un „bun naţional”, o adevărată valoare a patrimoniului spiritual deoarece Tudor era personificare ideală a ceea ce ar trebui şi nu mai este capabil moldoveanul zilelor noastre să fie.

A fost un om absolut liber şi s-a manifestat astfel în mijlocul unei comunităţi de constipaţi şi arivişti. A fost iubitor de oameni, cumsecade şi debordant de voios. Parcă vroia ca prin toate efuziunile lui să le arate moldovenilor cum ar trebui să fie permanent. Avea şi el dramele lui, multe din ele sfîşietoare, poate şi spaimele celui care se luptă cu zădărnicia şi nu-şi poate fructifica întregul fiinţei lui creatoare, dar şi le-a închis în sine cu o forţă de autocontrol greu întîlnită.

A fost pilduitor în acest sens – într-un univers încrîncenat, el, cu zîmbetul pe buze şi vorbe pline de har înnăscut, ne arăta că voia bună şi omenia sunt cele mai eficiente arme ale supravieţuirii omului. Nu de puţine ori am avut sentimentul că cel mai vesel om din Republica Moldova, Tudor Tătaru, este şi cel mai trist.

N-aveai dreptul să pleci, Tudore! Cine ţi-a permis asta? Înainte de Ziua Păcălelilor şi a ta?

Spre deosebire de mulţi alţii, l-am cunoscut pe Tătaru nu în libaţii la „Buciumul”, ci colocvial, la pescuit şi, nu în ultimul rînd, în momente de emulaţii artistice. Sincer să fiu, n-am ştiut niciodată la cîte instrumente putea Tudor să cînte, avînd impresia că se pricepe la toate. Probabil că de asta nici nu l-am întrebat vreodată.

Între creatorii autentici, Tudor era o bijuterie, o sursă inepuizabilă de har, talent nativ, iar aprecierile superlative de care s-a bucurat şi din partea unor reputaţi actori şi regizori români sunt mai mult decît elocvente. Cu harul te naşti şi, eventual, îl mai poţi remodela, dar în ceea ce-l priveşte pe Tudor nu era nevoie, la fel ca şi la inegalabilul Nicolae Sulac.

Din toate drepturile pe care, meritat, le avea, tocmai dreptul de a muri fulgerător la această vîrstă i-l putem contesta. Ce fel de păcăleală sinistră mai este şi asta? A păcălit pînă şi Ziua Păcălelilor deoarece s-a născut în chiar această zi ca să-i provoace pe toţi mucaliţii. A fost un Ion Creangă oral al moldovenilor de aici, dar probabil că a obosit cînd a constatat că nu zîmbetul şi omenia sunt contaminabile, ci încrîncenarea şi pizma.

A fost un supravieţuitor al unui imens talent

Toţi marii creatori ai umanităţii au fost nevoiţi să supravieţuiască pentru a crea în preajma puternicilor zilei – împăraţi, regi, voievozi, magnaţi etc. În ultimii ani, am constatat că nu talentul imens al lui Tudor era apreciat de intelectualii moldoveni, ci opţiunea lui politică şi generozitatea meselor oferite. Dar Tudor n-a avut niciodată o opţiune politică, ci a supravieţuit, pur şi simplu, aşa cum o fac toţi marii creatori!!

În urma sa rămîne propria-i creaţie, nu programe politice, ideologii etc. La fel s-a întîmplat şi cu Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi sau George Călinescu. În urma lor au rămas operele, nu amintirea faptului că au fost nevoiţi să supravieţuiască în umbra marilor potentaţi comunişti ai epocii. Tudor n-a avut nici măcar această şansă a „supravieţuirii”! Detractorii lui ar trebui să se privească nu în oglindă, ci la faţa celor în umbra cărora stau acum. Ei, detractorii lui, şi-au găsit împlinirea desăvîrşirii „operelor” lor, a căror mediocritate este mai mult decît evidentă.

Dacă avea şansa privilegiilor lor, imaginaţi-vă ce opere nemuritoare ne lăsa Tudor!

„Buciumul” cîntă cu jale

Sunt mulţi cei care i-au amărît zilele din ultimii ani ai lui Tudor, chiar dacă nu se plîngea de asta. Se înţelege că un artist de forţa lui este infinit mai vizionar decît orice politician. Mihai Ghimpu, obtuz şi obsedat de cruci şi pietre comemorative, ani la rîndul, s-a zbătut ca să-l alunge pe Tudor şi Asociaţia sa culturală „Buciumul” din sediul pe care-l ocupa. Pretextul lui Ghimpu este acela că acolo ar fi fost beciurile fostului KGB în care ar fi fost torturaţi oponenţii fostului regim sovietic. Din acest motiv, pretinsul liberal ar fi vrut ca acolo să fiinţeze un alt muzeu.

Descoperind aceste beciuri, în care nu poate nimeni proba că ar fi fost ucişi oameni, Tudor Tătaru a înţeles mai bine rosturile lor. Patrimoniul spiritual autentic al unei naţiuni nu se poate constitui doar din cruci, pietre comemorative şi muzee improvizate ca pretext politic şi electoral pentru un partid politic oarecare. Căutînd oseminte imaginare peste tot, ar însemna să umplem întregul teritoriu al ţării cu cruci şi pietre funerare pentru toţi oştenii lui Ştefan cel Mare care şi-au găsit sfîrşitul cam peste tot în aceste locuri. Dar au fost şi alţii, în Primul, Al Doilea Război Mondial şi tot aşa!

Chiar dacă acolo au fost beciuri ale fostului KGB, Tătaru a înţeles că deasupra unor suferinţe neştiute trebuie să irumpă creaţia spirituală, optimismul şi blîndeţea. Oare de ce „umaniştii” noştri scriitori, în frunte cu Mihai Cimpoi, ani la rînd, nu s-au gîndit la ceea ce reclamă Ghimpu, ci au căutat permanent acele beciuri mai mult pentru desfătări bahice? Nu sunt convins de faptul că apreciau mai mult reprezentaţiile artistice date de Tudor şi echipele lui decît mesele îmbelşugate pe care Tudor, cu generozitate, le „desfăşura” în faţa ochilor lor pofticioşi şi gurilor însetate!

Acum, în semn de omagiu recunoscător pentru ceea ce a fost Tudor Tătaru, ca o remuşcare pentru că nu am ştiut să preţuim tezaurul creator uman care a fost, ar trebui ca întreaga rezervaţie în care se află acele beciuri să se numească „Buciumul lui Tudor Tătaru”! Simbolic, să vedem în acele locuri drept un bucium care-i imploră cu jale pe moldoveni să fie mai buni şi mai drepţi!

Vom veni, Tudore, la ziua ta, să vedem dacă nu cumva ne-ai păcălit! La mulţi ani, Tudore, întru amintirea noastră şi în lumea mai bună în care te călătoreşti!

Prietenii de la „Moldova Suverană”