Cu critică şi ocară, răul moral se-ndreptează (C. Stamati)

Autor: Dinu MIHAIL

Pe cînd lucram, în secolul trecut, la Preşedinţie, aproape zilnic ne cădea bob sositor un domn care mitralia de la parter cu voce tare (ca să audă, probabil, şi preşedintele Petru Lucinschi, al cărui birou se afla la etajul trei) un text cu unul şi acelaşi mesaj: “Masonii, masonii au pus ochiul pe noi şi vor să ne distrugă neamul!”.

Trecu o săptămînă, trecură patru şi oamenii din Serviciul Pază nu ştiau ce să mai facă: să-i închidă gura bogată nu puteau, dar nici să-l arunce, pe scări, afară nu îndrăzneau. Nu ar fi fost democratic, ce mai vorbă. În una din aceste zile cu tam-tam în hol, intră în biroul meu poliţistul din tură (Vasile Beşleagă) şi unde îmi zice cu accentele disperării în glas: „Iarăşi a venit domnul Sîrbu cu “uratul” la noi… Poate încercaţi şi dumneavoastră să-l potoliţi cumva”.

Ies din birou îndrăzneţ, isteţ şi nant (mai ales nant!) şi strig de departe: “Serbin, bună ziua! Tu ai perfectă dreptate!”. Asta l-a surprins şi i-a tăiat jetul verbal: i-am dat din start dreptate, în timp ce toată lumea îl trata ca pe un nebun… Şi încă: “Dar de unde ştiţi numele meu adevărat?!” “Noi totul ştim”. “Care… noi?!” “Noi, masonii… Hai să ieşim afară, o să-ţi păvăstesc”.

Cu însoţitorul meu aflat într-o uşoară stare de şoc, am traversat bulevardul Ştefan cel Mare pentru ca, pînă la urmă, să aterizăm la terasa din spatele cinematografului “Patria”, numită, pe atunci, într-o plesneală, La răcoare. Într-adevăr, era răcoare acolo, în sens climatic. Bine că nu erau şi... gratii. L-am servit pe Serbin – devenit peste noapte, din patriotism românesc, Sîrbu – cu o halbă de bere, i-am cumpărat şi un pachet de ţigări “MT” (Moartea Tractoristului), am vorbit vrute şi nevrute, în special despre frumuseţea răsăriturilor de soare… “Totuşi, dom’ Dinu, ce facem cu masonii, căci vin masiv peste noi?” “Da’ mai dă-i în bida mă-sii pe masoni, noi trebuie să ne bucurăm de viaţă! Uite, Serbin, ce e: mîni ai, picioare ai, cap ai, insistenţă ai de-ajuns şi de rămas. Acum ţi-ar mai trebui două lucruri: loc de muncă şi o femeie cu buric zglobiu…”.

A stat el mult şi s-a gîndit, nu a zis nici „cîr”, nici „mîr” şi cu asta, practic, ne-am despărţit oarecum prieteneşte. Nu ştiu dacă Serbin-Sîrbu şi-a mai găsit loc de muncă şi un satelit cu şolduri prin preajmă, însă cert e că de atunci acest suflet zbuciumat nu a mai trecut pe la Preşedinţie. De unde se arată că am făcut şi eu ceva bun pentru ţară.

Ce este masoneria?

Este o organizaţie mondială. Să zicem, ca Liga Internaţională a Medicilor Oftalmologi, cu ramificaţii în zeci de ţări de pe glob.

Dar scriind că masoneria este o organizaţie mondială, practic nu ai spus nimic despre ea. Cînd zici, însă, că masoneria este un centru mondial de putere, parcă-parcă te mai apropii de adevăr. E şi firesc să existe, fiindcă nu popoarele conduc lumea, ci anumite grupuri de influenţă fac Istoria. …

Cei care afirmă – conştient sau inconştient – că popoarele fac Istoria mint de le stă sitizenul. Ştim de ce se minte inconştient: din neştiinţă. De ce se minte cu bună ştiinţă? Pentru a măguli poporul, pentru a-i adormi simţurile şi instinctele, în modul acesta călărindu-l cu cea mai crasă neruşinare. Căci care a fost, este şi va fi cel mai prosper SRL-eu de pe pămînt? Este atunci cînd găseşti un popor leneş la carte, neinformat, fără cultură religioasă, civică şi politică, îl linguşeşti, îl îndoctrinezi, îl droghezi cu mituri, eresuri şi basme şi apoi zeci şi chiar sute de ani îl obligi să muncească pe brînci pentru tine.

Masoneria a creat în Europa cinci state

Masoneria, cu toată jungla ei de ramificaţii şi rivalităţi, este unul din grupurile de influenţă care în anumite momente a promovat şi a pus în aplicare nişte idei. Sistemul parlamentar şi monarhic britanic, Statele Unite ale Americii, toate republicile sud-americane au fost, cică, opera masoneriei. În Europa, masoneria ar fi creat cinci state: Republica Franceză, Suedia lui Bernadott, cumnatul lui Napoleon I, Italia lui Cavour şi Germania, unde în permanenţă Casa regală şi imperială Hohenzollern a fost Mare Maestră a masoneriei nemţeşti.

Am zis că masoneria a creat în Europa cinci state, dar de înşiruit am înşiruit numai patru. Care e al cincilea? Rog să vă prindeţi centurile de siguranţă: al cincilea stat masonic european, mai bine zis al treilea în ordinea creării (după Republica Franceză şi Suedia), a fost România.

Napoleon al III-lea, care fusese carbonar italian (aripa revoluţionară a masoneriei) şi bun prieten cu bardul de la Mirceşti Vasile Alecsandri, a vrut cu orice preţ să materializeze în Europa principiul naţionalităţii, principiu eminamente masonic. Iată de ce mă umflă, pur şi simplu, rîsul cînd într-o anumită presă de la noi citesc fraze de genul: „Unirea principatelor dunărene de la 1859 este expresia unei conştiinţe naţionale româneşti foarte active”.

De fapt, autorul moral şi factorul decisiv în experimentul ce ţine de instaurarea Principatului Provinciilor Unite (Muntenia şi Moldova dintre Prut şi Siret) a fost împăratul francez Napoleon al III-lea, masoneria fiind atît de puternică, încît chiar nici Turcia, nici Rusia, nici Austria, care au avut destule motive să nu vadă cu ochi buni această nouă formaţiune statală, nu au reuşit să se împotrivească.

Toţi revoluţionarii români de la 1848 au fost masoni, fără excepţie: Nicolae Bălcescu, fraţii Brătianu, C. A. Rosetti, fraţii Golescu, Ion Heliade Rădulescu etc., etc.

De necrezut: domnitorul Cuza a fost mason!

Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al principatelor unite nu pentru că aşa a vrut poporul cu moş Ion Roată în frunte, după cum scriu toate manualele româneşti de istorie “adevărată” suprapolitizată şi hiperideologizată, ci pentru trei motive: provenea dintr-o familie boierească; era locţiitor al ministrului de război (deci, avea armata la degetul lui) şi, trei, fusese ales, la Galaţi, Venerabil al Ordinului masonic “Steaua Dunării”.

S-au scris cărţi în cantităţi industriale, dar aproape toate mincinoase, despre complotul împotriva lui Cuza legat de detronarea acestuia. Adevărata cauză a detronării e cu totul alta. Însuşi domnitorul se pronunţa în ultimii ani de domnie (în memoriile sale, care, printre altele, încă nu au fost publicate integral; oare de ce?!) pentru aducerea pe tron a unui prinţ străin, care să poată asigura un echilibru, să poată împăca taberele bune de gură ale diferitelor partide de interese. Românii au un fel al lor de a fi, mai puţin întîlnit la alte popoare. Deşi sînt docili, uneori chiar prea docili, sînt greu de condus. Paradoxul constă în aceea că, fiind greu de condus, românii sînt uşor de manipulat.

Dar Al. I. Cuza a trădat cauza masoneriei, încercînd să negocieze pe cont propriu cu ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei (duşman de moarte al lojelor secrete europene) înlocuirea lui pe tronul Principatelor Unite cu un principe într-adevăr străin, însă care era nepotul ţarului şi fusese titrat kneaz/prinţ Romanovski de către suveranul Rusiei.

Aflînd de aceste uneltiri ori negocieri, Brătianu s-a dus la Paris în 1865 ca să convingă Curtea de la Tuilleries că Al. I. Cuza trădează Marele Orient Francez. Aşa s-a luat hotărîrea privind detronarea lui Cuza în noaptea de 11 februarie a anului 1866, domnitorul avînd în plus şi circumstanţa agravantă că exact atunci – fusese spionat – se afla în patul unei curtezane bucureştene. S-ar putea spune că i s-a organizat o podleankă de toată frumuseţea. Vorba ceea din străbuni: La cel sărac şi mîţa-i cu(r)vă.

Masoni au fost, masoni sînt încă şi nu mai cred chiar toţi că aceştia ar fi infailibili şi atotputernici. Totuşi, nu înţeleg de ce nu se spune că marea majoritate a junimiştilor erau masoni… De ce, totuşi, vă temeţi, cînd voi toţi aţi fost masoni-junimişti, un fel de neoiobagi soros-işti de la ora actuală din Republica Moldova? Probabil că aici funcţionează, acţionează, se strecoară metodic în subconştient ca ceaţa, ca igrasia, ca apele freatice o teamă teribilă, greu de formulat: ceea ce cîndva masonii au fost în stare să înjghebe, să facă, într-o bună zi ei ar putea şi să… desfacă, în cazul în care ajung la concluzia că unul din experimentele lor a eşuat. Tare aş vrea să greşesc aici, dar mai ştii din ce tufişuri obscur-oculte poate să sară, pe neprins de veste, iepurele surprizelor geopolitice? Cine a crezut vreodată că imperiul austro-ungar se va prăbuşi în anul 1918 (a fost, totuşi, o monarhie luminată) sau că Uniunea Sovietică se va destrăma subit în 1991? Din păcate, Istoria nu ne învaţă nimic, zilnic călcăm vitejeşte pe aceeaşi greblă poznaşă.

Popoarele, populaţiile ori poporaţiile mici (în faptă) sînt imprevizibile. Poartă pumnale lungi şi au o exagerată părere despre sine, uşor explicabilă atît din punct de vedere istoric, cît şi clinic. Neamuri de-ale lui Făluţî Goală, cu existenţa predilect plasată în ireal, în ficţiune şi în iraţional. Numai calmul, descătuşarea şi mintea clară stimulează stabilitatea şi progresul. Ambiţiile mari la popoarele mici năpaste grele aduc.

Post-scriptum: Eu ştiu că nu ştiu nimic (Socrate, Grecia antică); Fiecare dintre noi este un neiniţiat grosolan (Andrei Codrescu, SUA); Nimeni nu poate fi blamat pentru că gîndeşte altfel decît ceilalţi. Nu există delict de opinie. Şi pentru asta merită să discutăm pînă în pînzele albe cu cei care gîndesc altfel decît noi (D. M., Moldova).